Vă mărturisesc că, atunci când am văzut pe ecranul televizorului faţa tumefiată a unui activist de partid care povestea cum a fost bătut de alt activist de la un partid rival, am fost cuprins de o barbară satisfacţie. Lasă-i să se pocească între ei, mi-am zis, să-i doară, că oricum, după ce vor ajunge prin parlament sau guvern, suferinţa noastră, a plebei, va fi mult mai mare! Apoi, după câteva zile, am auzit despre altă altercaţie între activişti, undeva, într-un parc din Bucureşti. Nu m-am mai bucurat. Am înţeles că mizeria începe să dea peste marginea haznalei. Discursurile populiste cu iz paneuropean pe care candidaţii le aruncă în capul nostru ascund, de fapt, o încrâncenare vecină cu disperarea. Este încrâncenarea cu care noii Trahanache, Dandanache, Tipătescu, Farfuridi, Brânzovenescu se luptă pentru putere, pentru accesul la avuţia naţională, la îmbogăţirea rapidă, pentru un loc la masa jafului naţional. În structurile de campanie electorală organizate de partide, presiunile sunt tot mai mari pe măsură ce ne apropiem de ziua alegerilor. Fonduri imense înzestrează armatele de activişti cu tot ceea ce este necesar: diurnă, materiale de propagandă, şpaga pentru mulţimile aduse la întâlnirile cu candidaţii, apariţiile candidaţilor în mass-media locale şi naţionale etc. Stresul la care sunt supuşi candidaţii şi echipele lor este mult mai mare ca până acum. Sistemul de vot uninominal, chiar dacă a fost mutilat de parlamentari, solicită din partea partidelor eforturi considerabile faţă de votul pe liste. În plus, rezultatul votului nu mai poate fi prevăzut cu uşurinţă, sondajele de opinie nu mai sunt garanţia succesului, viitorul este destul de incert. Candidaţii simt că nu deţin controlul. Acest lucru se observă în discursurile lor. Se scurge spre noi o amestecătură penibilă formată din promisiuni specifice unor aspiranţi pentru funcţia de primar al comunei şi prom