Stuck between the do or die, I feel emaciated. Sînt cuvintele care deschideau cel mai spectaculos debut rock britanic al anilor ’90. Se întîmpla în ’96, cînd trei tipi de cam 25 de ani, un scoţiano-american bisexual (Brian Molko, voce/chitară), un suedez gay (Stefan Olsdal, bass) şi un englez hetero (Steve Hewitt, tobe), răbufneau în mijlocul muribundei scene BritPop - cea căreia Radiohead îi cîntaseră deja prohodul cu The Bends. Placebo, debutul lor omonim, ne făcea cunoştinţă cu vocea nazală, stridentă, adolescentin-androgin-sfidătoare (pe măsura look-ului incert afişat) a lui Molko şi cu versurile sale ce pictau în culori extrem de vii angoasele existenţiale ale unor tineri confuzi, ce nu-şi găsesc sensul - "Bruise Pristine", "Bionic". De la conştiinţa descompunerii începute de la prima suflare ("Teenage Angst") sau introvertirea exacerbată ("36 Degrees") pînă la schimbarea rolurilor (sexuale, desigur) - "Nancy Boy". Totul îmbrăcat în chitări puternic distorsionate venite pe filiera indie americană (de la Velvet Underground la Pixies), ritmuri glam rock, accente grungy şi ecouri din gotici englezi.

Molko a devenit brusc favoritul ziarelor (dog boy, media whore it’s who the hell you take me for - avea să scrie mai tîrziu în "Ask For Answers") pentru că în interviuri vorbea nonşalant şi fermecător despre aceleaşi teme ca şi cîntecele: droguri, confuzia sexuală, teama de moarte, viaţa văzută ca un continuu party strălucitor şi epuizant. Din aceleaşi motive, devine şi o ţintă preferată, mulţi refuzînd să vadă intensitatea feroce dincolo de gura spurcată - e repede poreclit "piticul şare doar 1,55mţ lubric" -, machiaje ţipătoare şi glitz. Doi ani mai tîrziu cuceresc Europa, cu Without You I’m Nothing, mai ales din pricina antemicului "Every Me Every You", prezent şi pe coloana sonoră de la Cruel Intentions. Acelaşi amestec de furie şi vulnerabilitate