Festivalul Familiei, desfăşurat anul acesta cu mult fast, probabil, mai mult pentru a distrage atenţia de la problemele politice şi sărăcia în care ne bălăcim de ani ani buni, mi s-a părut organizat mai mult pentru politicieni, care nu au scăpat prilejul de a se întrece la declaraţii pompoase.
Nu chiar atât de departe de microafoane şi tribune de la care se vorbea frumos despre politici şi programe în sprijinul familiei, al mamelor şi copiilor, poţi vedea realitatea tristă în care se zbate o mare parte a familiilor din Moldova.
Fără indemnizaţii pentru copii, cu salarii mici din care o viaţă întreagă nu poţi aduna de un apartament, cu acces limitat la servicii sociale şi de sănătate, care mai sunt şi de proastă calitate, umilite la şcoală pentru că nu au bani să cotizeze, familiile, întregi sau incomplete, fac eforturi supraomenişti ca să-şi crească copiii, chiar dacă aducerea lor pe lume este un risc pe care fiecare părinte şi-l asumă.
De la tribune am auzit, a câta oară, despre strategii şi programe. În fiecare an se elaborează câte unul sau mai multe documente de acest fel, majoritatea după modelul ţărilor în care au avut succes. Câte însă din cele puse în practică până acum au dat şi rezultate şi în ce măsură populaţia a simţit la propriu schimbarea? Despre aceasta nu se prea vorbeşte. Chiar şi dacă se spune ceva, e atât de nebulos, cu cifre, procente sau indici, încât şi unui academician îi este greu să înţeleagă, darămite omului de rând.
Acum câţiva ani, fiind la un stagiu în Suedia, am văzut cum sunt percepute la nivelul oamenilor de rând politicile sociale îndreptate spre familie. Când mi-am exprimat, către o colegă suedeză, admiraţia pentru adolescenţii frumoşi, plini de viaţă, zâmbitori şi liniştiţi, pe care-i vedeam peste tot, ea mi-a răspuns, cu mândrie, că aceasta e generaţia crescută pe politici sociale bune, e rodul unor politici