Două fetişcane treceau pe lîngă casa noastră şi au cerut voie să rupă nişte liliac pentru a-l duce la mormîntul mamei lor. Erau mai mulţi fraţi, locuiau undeva în vale, n-am ştiut niciodată exact unde. Aveau şi o vacă pe care uneori o scoteau la păscut. Se trăgeau din Italia, aveau un nume sonor, italienesc. Nu ştiu cum de ajunseseră tocmai pe malurile rîului Prahova. Poate că tot aşa cum ajunsese şi o cucoană despre care bunica mea îmi spunea că ar fi fost un fel de strănepoată a lui Garibaldi.
Una dintre cele trei surori voia neapărat să intre la facultate, să facă filologie. Avea un temperament care aducea aminte de personajele feminine din filmele neorealiste italieneşti: energică, hotărîtă, ambiţioasă. Ai mei i-au dat probabil oarecare sfaturi, dar ea a învăţat pe rupte şi pînă la urmă a intrat la facultate, la Bucureşti. A ajuns să studieze tocmai japoneza, în plin regim comunist. A învăţat limba, a terminat facultatea şi, pe deasupra, şi-a găsit şi un japonez cu care să se mărite. La cîţiva ani o dată, veneau de la Tokio iar uneori ne mai dădeau şi nouă cîte un semn. În vreo două rînduri, ea chiar ne-a vizitat. Odată ne-a adus beţe pentru mîncat. Bărbatul ei venea cel mult s-o ia de la uşă, nu intra niciodată în casă (ştia poate că vizitele străinilor, în acele timpuri, ar fi putut provoca necazuri românilor). Cu o asemenea ocazie însă, am văzut pentru prima oară un Mitsubishi, pe care îl parcase în faţa blocului (îl adusese în Europa, unde-şi făceau vacanţa, cu vaporul). Cred că nici nu auzisem de această marcă de maşină şi, în orice caz, nu ştiam să-i pronunţ numele.
Aveau două fete mici, o combinaţie de trăsături româneşti (sau italieneşti) şi japoneze. Două mici Heidi, cu totul speciale în peisajul autohton. Deşi erau mult mai mici decît mine, m-am jucat cu ele, mîndru că vorbesc cu două fete din străinătate, ba chiar de altă rasă (fie doa
