Acesta este „Mărţi­şorul“ arghezian – domeniul de 17.250 m2 intrat în posesia autorului „Cuvintelor potrivite“ la 10 iunie 1926 (dată la care „potrivirea“ cuvintelor nu se definitivează încă în alcătuire de vers, volumul apărând în 1927). Şi a-nceput „ridicarea“ cuibului în care Arghezi, omul-poet, şi-a durat „patrie“ literaturii pe care a slujit-o cu credinţă scriind o mulţime de volume „gândite la o masă dintr-o cameră mică, numai bună pentru reverie“, simţind cum, cu fiecare filă, i „se plămădeşte cerneala“ şi-i „învie condeiul“. După mutarea definitivă împreună cu familia (Paraschiva – soţie, Mitzura şi Baruţu – copii) pe „coasta cu izvoare“ vii, avea să publice „Flori de mucigai“, „Cartea cu jucării“ (ilustrată de Marcela Cordescu) – 1931; „Tablete din ţara de Kuty“ – 1933; „Ochii Maicii Domnului“ – 1934; „Cimitirul Buna Vestire“; „Ce-ai cu mine, vântule?“ – 1936; „Hore“; „Lina“; „Seringa“ – 1940–1943; „Bilete de papagal“ (reunite în volum) – 1946; „Prisaca“; „Cântare Omului“; „1907“; „Stihuri pestriţe“ – 1954–1957; ca în 1959 să-i apară ediţia bibliofilă „Versuri“. Tudor Arghezi (1880–1967) împlinise 86 de ani când a donat statului întreaga propriet Publicitate ate a „Mărţişorului“ – casă, livadă, prisacă, ba chiar şi coteţul lui „Zdreanţă cel cu ochii de faianţă“, ca şi cum ar fi vrut, ca orice gospodar cuminte, să-şi pună la adăpost, în ţara limbii române, avutul simbolizat de „un nume adunat pe-o carte“. La 14 iulie 1967, poetul s-a aşezat pentru vecie sub iarba din faţa casei – paznic de far pentru toţi călătorii (nerătăciţi!) prin cuvânt din dor de întoarcere spre propriul suflet mai bogaţi cu o lumină. Din 1974, Mărţişorul devine Casa memorială Arghezi, sub egida Muzeului Naţional al Literaturii Române. De-atunci, generaţii de elevi, profesori, cititori (sau viitori cititori) păşesc cu sfială pe aleea umbrită de cireşii în floare – la vr