Vladimir Tismăneanu: "Niciun păcat nu a fost considerat mai primejdios în sectele bolşevice decât fracţionismul."

Unitatea de monolit a partidului, de la Lenin citire, trebuia apărată împotriva diverşilor renegaţi şi deviatori. Partidul era privit ca o entitate de tip mistic, căreia îi erau datorate evlavie şi obedienţă absolută. Pe baza acestei formule menite să suprime orice urmă de spontaneitate şi autonomie a funcţionat PCR de la început şi până la sfârşit. Când reformatorii comunişti maghiari în 1956 şi apoi cei din Cehoslovacia în 1968 au decis să pună capăt acestei viziuni de o rigiditate neţărmurită, camarazii lor din România au mers exact în direcţia opusă. Acest lucru mi se pare esenţial pentru ceea ce am numit stalinismul naţional - evitarea, cu orice preţ, a pluralismului, chiar şi în interiorul partidului.

Nu mai vorbesc de ostilitatea viscerală faţă de ceea ce se numea, în lexicul propagandei comuniste, „stihia mic burgheză“. Pentru Dej, Pauker, Chişinevschi, Bodnăraş, Drăghici, Răutu, Apostol, Ceauşescu, Maurer ori Trofin, însăşi ideea că ar fi posibilă o liberalizare internă ţinea de domeniul absurdului. „Partidul nu este un club de discuţii“, spusese Lenin, iar discipolii săi din România nu s-au îndepărtat vreodată de această dogmă. În acest mediu s-a format un Ion Iliescu.

Am citit recent un document revelator pentru mentalitatea comuniştilor din România. Este vorba de o scrisoare adresată lui Gheorghiu-Dej de ilegalista Ofelia Manole, fostă membră a CC şi şefă a secţiei Cultură în ianuarie 1962. Era la câteva săptămâni după încheierea celebrei plenare a CC din 30 noiembrie-5 decembrie 1961. Scrisoarea, aflată la Arhivele Naţionale în fondul Cancelariei CC, va fi publicată la Editura Humanitas într-un volum de documente consultate de Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste, editat de Mihnea Beri