Dacă ai răbdarea să citesti Constitutia României, vei constata că puterile Presedintelui nu sunt nici atât de mici cât pretind vremelnicii ocupanti ai înaltei functii, nici atât de mari precât se profilează în activitatea de zi cu zi. Cu alte cuvinte, semi-prezidentialismul românesc e când un armăsar travestit, ca-n povestea lui Creangă, într-un cal răpciugos, când un măgar ce se închipuie privighetoare. Partea tristă a lucrurilor e alta. N-ar fi nici o problemă dacă am sti limpede ce vrea românul. Poate dorim un presedinte tare (că doar suntem în patria lui Tepes-Antonescu-Ceausescu, nu?), sau poate unul slab. Buba e că, la croiala actuală, institutia prezidentială încurajează abuzurile. Abuzuri în plus, dar si abuzuri în minus. Cu alte cuvinte, ea lasă loc initiativei personale - ceea ce e foarte rău. O asemenea institutie, mai ales într-o tară ca a noastră, unde mistica sefului face ravagii, ar trebui descrisă si delimitată până în cele mai mici detalii.
As merge mai departe si as spune că România nici măcar n-ar avea nevoie de presedinte. În conditiile noastre, jucând ambigue roluri de mediere, reprezentare si... executie (vezi Articolul 88!), presedintele poate foarte usor să vireze spre dictatură, după cum, la fel de usor, se poate retrage total din viata politică a tării. Dac-am avea răbdarea să analizăm ce ne-a adus, din 1990 încoace, presedintia, am descoperi un toptan de motive să ne îngrozim. Rând pe rând, ea a fost la originea crimelor din 1990 si 1991, a patronat coruptia si a manevrat politic, si-a aservit serviciile secrete si, bineînteles, a făcut un permanent trafic de influentă. Firul rosu a continuat să zbârnâie cu aceeasi eficientă si cu aceeasi nerusinare. Doar o institutie în care exista bine înrădăcinată traditia ilegalitătii putea să-si lege, printr-un reprezentant al său, precum Trutulescu, numele de una din cele ma
