Am fost la puscarie! Da, dar nici prietenii nu trebuie sa se impacienteze, nici dusmanii sa se bucure. Pentru ca am fost totusi acolo, voi amana promisiunea de a scrie despre trei volume de poezie (bune) - facuta in finalul reportajului de saptamana trecuta - pentru a povesti cum a fost la Rahova. La Penitenciarul de maxima siguranta Rahova, cum se cheama el oficial. Este foarte adevarata titulatura: noi, cei cinci, ne-am simtit in maxima siguranta. Pana la un moment dat. Cand iluzia asta ne-a fost spulberata.
Mai fusesem si anul trecut, asa ca am fost mai putin atent la drumul prin Bucuresti pana acolo, nu am mai privit iscoditor fiecare om care astepta pe o bancuta in fata inchisorii, nu am mai analizat fiecare metru de zid, fiecare intrare securizata prin sisteme electronice. Era o zi frumoasa de primavara, atat de frumoasa incat parca nici de poezie nu-mi ardea. Vreau sa spun ca era una dintre acele zile in care ti-ai dori pur si simplu sa lenevesti la soare fara batai de cap. In acea lumina placuta a primaverii pana si zidurile inchisorii pareau calde, placute - privite, bineinteles, din afara.
Banuiesc ca alegerea perioadei din an in care sa se desfasoare un festival poetic - unde, fundamental, accentul nu mai cade pe profesionalism, pe "elita", ci pe omul la care poezia nu ajunge sau ajunge greu - a tinut cont de aceasta predispozitie naturala spre uitarea grijilor de peste an, de fiecare zi.
Asadar, cu "Primavara poetilor" la Penitenciarul Rahova. Un penitenciar nu intru totul strain de lucrarea spiritului, existand aici un cenaclu, existand mai multe reviste, existand oameni care, in absenta libertatii, incearca sa omoare monotonia in activitati pe care nu le-au incercat, poate, niciodata pana atunci: poezia, pictura, meditatia. Aici, principala preocupare este aceea de a invinge durata. Timpul se dilata, secunda capata proportii