Cunoscătorii spun că a doua carte este, pentru un autor, proba cea mai dificilă. Debutul editorial are forţa de impact a surprizei, caracteristicile noutăţii şi scuza uşor de invocat a tinereţii. Dacă au talent, debutanţii sunt încurajaţi de confraţii mai vârstnici, care le acordă puncte în plus cu speranţa instalării ulterioare a certitudinilor. La al doilea volum, însă, tot ceea ce echivala cu o investiţie de încredere se poate redistribui ca o iubire dezamăgită: nu e foarte greu să trecem de la admiraţia fără rezerve la reproşul masiv, atunci când însuşi traseul creator al tânărului scriitor se înfăţişează ca accidentat.

Nu retrag nimic din ceea ce am scris, la vremea respectivă, despre Trenul de treieşunu februarie (Vinea, 2002), volumul de debut al lui Teodor Dună. Era şi este o carte cu totul remarcabilă, de întâmpinat ca atare; un întreg liric omogen, dens, fără fisuri valorice şi un univers artistic cu totul particular, chiar dacă influenţe din Marin Sorescu, Cristian Popescu ori Ioan Es. Pop puteau fi decelate în materia şi în tonalităţile poeziei. Nu întâmplător a recoltat atâtea premii, la o vârstă aproape adolescentină, Teodor Dună. Într-o generaţie cu multe şi distincte voci poetice, a lui avea o gravitate şi un timbru greu de confundat. Fără scandal mediatic şi alte manifestări promoţionale, fără "nonconformisme" bine etajate înspre edificarea unei statui personale, atât de tânărul autor miza exclusiv pe consistenţa versului său. Aşa se prezintă şi astăzi, adâncit până la dispariţie în propria poezie, surd la surlele şi tobele pieţei culturale, de-a dreptul autist, ca orice poet adevărat.

Problema este că versurile din al doilea său volum, Catafazii, nu-l mai sprijină. Proiectul e mai ambiţios, însă realizarea propriu-zisă e deficitară, textele devenind prolixe şi redundante, învârtindu-se în gol, în căutarea expresivităţii pie