De ce Nichita Stănescu, şi nu alt poet al emergentei generaţii ’60, poate rupe firul de conformism şi falsitate al poeziei realist-socialiste? El păstrează ideologia unică şi face exerciţii publice de adorare a ei, dar schimbă discursul în care Lenin, Partidul, Comuna apar ca elemente simbolice centrale. Abilitatea tînărului, dar deja maturului poetic Nichita Stănescu este să facă reforma poeticului într-un ambalaj şi într-un aliaj cu un ideologic manifest. El nu poate respinge făţiş discursul realist-socialist (fiindcă ar fi cenzurat şi nepublicat), după cum nu-l poate continua (fiindcă nu s-ar mai distinge de model şi de normă). Abilul succesor al lui Labiş joacă, în poezia lui publică, rolul unui convins de dogma comunistă, expunînd însă dogma în versuri care nu au nimic de-a face cu primitivismul poetic al producţiei de stoc realist-socialist.
El falsifică norma prin expunerea dogmei într-un discurs perfect orientat politiceşte, dar ambiguu, plurivoc, liric, metafizic, adică poetic. Esenţial, aici şi acum, este eul care configurează din interior discursul artistic, perforînd schema simbolică maniheistă a discursului anterior şi făcînd cititorul curios nu la mesajul poeziei (acelaşi, de la un poet la altul, în anii ’50), ci la modalităţile de expunere a lui.
Disimularea autorului în interiorul propriului discurs poetic însufleţit este atît de reuşită, încît ulterior se va putea renunţa la secvenţe de text fără ca aceasta să afecteze întregul. Căci poetul ia un referent pe care îl conotează simbolic foarte puternic, dizolvîndu-l într-o poezie care, sub pretextul că-l omagiază pe Lenin sau Partidul sau pe Vasile Roaită, se desfăşoară pe o structură lirică nu mai puţin manifestă. Sub figura centrală, istorică, mitizată, invocată ca alibi ideologic, cititorii parcurg o poezie de un lirism accentuat.
Ulterior, numele lui Va
