La întrebarea "te-ai căsătorit din dragoste?" mulţi, foarte mulţi oameni răspund "nu". "Atunci, de ce te-ai căsătorit", e întrebarea firească? Iar răspunsurile diferă de la om la om: "Fiindcă aşa fost atunci, mă despărţisem de x, mă simţeam singur/ă; am vrut să-l pedepsesc pe x, care nu voia să fie cu mine; părea o persoană cu perspective bune etc.". Explicaţiile sunt diferite, dar au ceva în comun: raţiunea şi motivaţiile raţionale. Anumite valori au trecut înaintea iubirii în ochii unor oameni. Ei şi-au ales partenerii de viaţă după criterii raţionale, care vizează uneori siguranţa vieţii, latura materială, prestigiul sau valori precum frumuseţea fizică, inteligenţa sau preocupările profesionale comune. Valorile raţiunii cântăresc greu în alegerea unui partener de viaţă, numai că în timp ele nu izbutesc să acopere golul imens pe care-l creează absenţa sentimentului de iubire. Raţiunea ne înşeală adesea, raţiunea ne determină să credem că suntem iubiţi prin valorile ei şi pentru ele, deşi cu toţii trăim experinţa golului emoţional, oricât de valoroasă ar fi o fiinţă pe care n-o iubim.
Raţiunea ne amăgeşte viguros de câte ori ne determină să credem că vom fi iubiţi dacă arătăm ca un manechin, dacă avem bani mulţi, dacă avem maşini luxoase, dacă reuşim în viaţă şi dacă..., mereu dacă... facem sau suntem într-un fel anume. Iubirea, în schimb, nu are nici o legătură cu argumentele raţiunii. Sufletul nu este deloc interesat de valorile raţiunii, de ceea ce gândim noi că ne aduce mai multă dragoste sau ne face să iubim şi să fim iubiţi. Sufletul nu are nici un fel de raţiune! Pentru suflet, iubirea este sau nu este. Sufletul are nevoie doar de o privire pentru "a şti" că iubeşte sau nu, că-i atras de celălalt sau nu. Sufletul nu are nimic a face cu banii, cu frumuseţea celuilalt sau a noastră, cu profesia, cu prestigiul, cu oricare dintre valorile aces