Tribuna UCL a fost plină de bărbaţi de stat şi de o singură femeie de acţiune.
O sumă de oameni importanţi, obosiţi de atîta importanţă, zîmbesc convenient. Printre ei, o femeie ca o şcolăriţă în recreaţie. Se bucură de tot ce i se întîmplă, respiră cu nesaţ aerul evenimentului. Vorbeşte cu emfază, rîde plin, trăieşte fără rest în galeria monştrilor sacri şi împăiaţi. Această fiinţă tolerată între mărimile unei lumi care nu-şi mai încape în propria piele e cel mai firesc personaj al finalei. E cancelarul Germaniei. De fapt, toţi ceilalţi sînt nişte glume pe lîngă această Frau, şefa unei ţări care stă ca un dop în calea scurgerii de vlagă a continentului, ca un exemplu că se poate. Da, se poate ca o sumedenie de gestionari ai unui fenomen care nu produce nimic în afară de pasiune cîteodată îndoielnică şi crăpat seminţe să o primească mărinimoşi printre ei. La Londra am avut reprezentarea perfectă a prezentului. O tribună întreagă de consumatori şi un singur producător. O femeie.
Platini, Rogge, Infantino, infantili şi copii bătrîni. Feţe nedormite de atîtea griji. Mircea Sandu cu fularul, chiar în spatele sacoului mov. Hoeness, cu alt fular, vărgat. O strîngere de mînă, fără ranchiună. În România asta ar fi echivalentul unei graţieri. La ei e doar un salut la vorbitor. Amnistie pentru meciul unei naţiuni care s-a trezit, în fine, din noaptea postbelică. Germania a inventat înaintea lui Platini fair-play-ul financiar, aşa cum a reinventat economia atunci cînd Franţa, Spania sau Italia dormeau cu sforăituri. Azi, cînd se închide o uzină în Catalunia, cînd se taie al 15-lea salariu în Grecia sau cînd trubaduri carpatici campează în centrul Londrei, e înjurată Merkel. Ar trebui ca Madam să fie toată scorojită, umflată de nesomn, corodată de venin.
Nu, dimpotrivă! Angela e singura care pune un pic de roşu în obrajii acelei tribune oficiale de feţe palid
