Dincolo de creaţiile în rime şi de proza fantastică, obligatorii în orice programă şcolară, poetul naţional al României s-a afirmat şi ca om politic, doctrinar pasionat şi gazetar acid.

În „cartea de vizită“ a lui Mihai Eminescu (de la naşterea căruia se vor împlini pe 15 ianuarie 163 de ani), cea care este distribuită fiecărui copil şi elev din România, stă scris „poet naţional“. Este adevărat, majoritatea elevilor i-au cunoscut şi latura de prozator, tot prin programa şcolară anuală.

Mult mai puţin cunoscută este însă activitatea sa de cronicar. Şi nu întâmplător.

Spre deosebire de poezia sa duioasă, muzicală şi extrem de prietenoasă sau de proza sa cu iz fantastic, activitatea de ziarist a lui Mihai Eminescu s-a dus printre concepte aride, critici, dezbateri de idei, programe politice, sociale şi economice, dar şi concepte filosofice occidentale şi idei despre patriotismul naţional.

George Călinescu afirma, referindu-se la vocaţia de gazetar a lui Eminescu, că „este poate cel dintâi gânditor politic român care să-şi sprijine doctrina pe economie“. Acelaşi critic literar afirma că ziaristul avea „noţiuni integrale de istoria problemelor şi doctrinelor filozofice“ şi că era „apt să priceapă şi să mânuiască abstracţii oricât de înalte“. Şi nu era puţin lucru, mai ales privind către perioada din istoria presei româneşti în care Eminescu s-a afirmat. Una în care ziariştii erau, în general, fie simpli doctrinari de partid, instruiţi să răspândească un mesaj politic, fie gazetari cu rol pur informativ, de transmitere a unor informaţii de interes general către populaţie.

Mai aproape de zilele noastre, criticul literar şi academicianul Eugen Simion este şi mai tranşant. „Eminescu a marcat în mod indiscutabil istoria presei româneşti, este unul din marii gazetari pe care i-a avut România. Publicistica lui ar trebui predată în şcolile de jurnal