Preocuparea pentru imaginea Romaniei natale, oglindita in presa patriei adoptive, este una dintre obsesiile tenace ale celor care au luat drumul pribegiei. Ea explica de ce, de pilda, unii, neacceptand sa se identifice cu o atare oglindire, evita sa vorbeasca romaneste in metrou sau pe strada, ba chiar si la ei acasa, isi ocolesc cu strasnicie conationalii si fac tot posibilul sa fie asimilati. Evident, acest comportament nu le poate fi luat in nume de rau: de prea multa vreme, chipul reflectat al tarii – dominat de teme precum Dracula, executia sotilor Ceausescu, Cighid, copiii din Gara de Nord, cersetorii si infractorii care au invadat Occidentul – nu-i de natura sa te umple de mandrie. Altii, ofensati de o prezentare unilaterala si chiar tendentioasa, indaratul careia banuiesc o conjuratie internationala, incearca sa articuleze un protest, de altfel ineficient, dublat de reprosuri la adresa misiunilor diplomatice, din partea carora ar fi asteptat o luare de pozitie raspicata.
In gremiile redactionale se constituie treptat un tipar asupra a ce si cum trebuie scris pe o tema data, pentru ca asteptarile cititorilor sa fie implinite si tirajul sa creasca, sau macar sa nu scada. Corespondentul din Paris al unui important ziar german mi-a marturisit candva ca a renuntat sa mai scrie despre altceva sau altfel decat stie el ca "se cere", deoarece a constatat ca atminteri textele lui nu sunt publicate. Acelasi lucru l-am aflat de la un publicist münchenez in legatura cu reportajele lui despre Romania. Exista prin urmare o inertie a imaginii, pricinuita nu in ultimul rand de cerintele pietei, care nu coincid neaparat cu cerintele de obiectivitate ale profesiei de gazetar.
si totusi in ultimul timp se observa o anume modificare in atitudinea presei germane fata de tematica romaneasca. Pricinile sunt multiple: aderarea la NATO si la UE, dinamica economiei nationale,
