A murit, pe 24 aprilie, in Saptamana Mare, Cezar Ivanescu. Acum, cand scriu la cald, am tendinta de a risipi vorbe mari, patetice, dar nici ca am chef sa ma cenzurez. Nu poti scrie cu raceala despre un om care, prin cartile sale, ti-a stat la capatai ani
La telefon, Ovidiu Nimigean mi-a spus ca stie el ca cei pe care Dumnezeu ii convoaca in perioada asta se duc drept in Rai. Eu sunt convins ca orice mare poet ajunge acolo, fara ocolisuri, fara negocieri, asa ca nu-mi faceam oricum griji pentru Cezar Ivanescu. Mai ales ca cine l-a citit stie ca nu de moarte se temea poetul. Pentru noi imi fac eu griji, pentru ca Iasiul si-a pierdut unul din oamenii lui de seama.
Il vazusem, cu vreo doua saptamani mai inainte, la Casa Pogor, la Festivalul de poezie "Ronald Gasparic" si era perfect in apele sale. Aceeasi retorica, aceeasi alura tinereasca, aceeasi agresivitate discursiva, care ascundea, de fapt, o timiditate pe care i-am descoperit-o in anumite circumstante. Tragea cu sete din tigara si oficia, asa cum o facea mai mereu. Am schimbat doar cateva cuvinte cu el si l-am vorbit de bine cu poetul Cristian Simionescu, unul dintre prietenii sai consecventi.
In 1996, cand am descalecat, ca june student, in capitala Moldovei, trei mari mituri existau in mintea mea: Mihai Ursachi, Emil Brumaru si Cezar Ivanescu. Pe vreme aceea intalnisem rar scriitori si aveam impresia ca ei nu sunt oameni obisnuiti, ci doar coboara din cand in cand printre muritori, pentru a compatimi, generos, cu poporul. Asa ca o vreme ii urmaream pe cei trei mari scriitori de la distanta, le pandeam gesturile, le sorbeam vorbele si incercam sa descopar in manifestarile lor semnele marelui har pe care il aveau. Adesea nu le gaseam si, in sinea mea, ii mustruluiam. Daca histrionismul lui Mihai Ursachi era fatis o masca, dincolo de care magistrul se ferea de neaveniti, daca imbuf
