Domnului profesor, cu dragoste
N-am avut niciodata o relatie foarte apropiata cu profesorul Constantin Ciopraga, desi mi-a fost dascal si, peste ani, a acceptat fara ezitare sa faca parte din comisia mea de doctorat. Sa fi fost de vina nedezmintita lui sobrietate, deloc оncurajatoare pentru gesturile ce amenintau sa depaseasca limitele dialogului strict profesional? Sau, poate, funciara mea rezerva fata de exprimarea brutala a sentimentelor? Ori, mai degraba, tinereasca ambitie de a ma defini, inclusiv оn planul raporturilor umane, оn primul rand prin delimitare si opozitie? Mai tarziu, aveam sa оnteleg ca, nerostite la vreme, gandurile si sentimentele ajung sa obtureze fragilele vase comunicante dintre oameni, cateodata sa le оnchida de tot. Oricare ar fi explicatia, am preferat tacerea respectuoasa, dar distanta, declaratiilor publice de admiratie, principial suspecte, оn ochii mei, de nesinceritate. Se prea poate ca si exageratele severitati fata de unele dintre cartile profesorului, inclusiv fata de acelea de pe care оnvatasem, sa-si fi avut si ele obarsia оn aceasta reticenta. Оmi оnchipuiam pe atunci ca stiu, daca nu totul, macar pe aproape si ca adevarul meu trebuie sa-si faca loc оn lume cu orice pret. Abia cand aveam sa citesc jurnalul lui Maiorescu si alte jurnale ce documentau crizele raporturilor cu semenii, aveam sa realizez cat de devastatoare sunt pentru echilibrul fiintei convingerile de nestramutat, mai ales acelea ce se cred libere de afecte. Stiu bine ca afirmatiile mele l-au mahnit, оnsa nu mi-a reprosat-o niciodata, purtandu-se ca si cum nu s-ar fi оntamplat nimic, ba continuand sa raspunda cu neschimbata bunavointa solicitarilor pe care i le adresam. Din aceasta purtare fara cusur, am tras оnvatatura ca pasiunile pot sa lege sau sa separe definitiv, pe cand ideile, fie si atunci cand par sa desparta, reusesc tocm