Eugeniu Coşeriu, Istoria filozofiei limbajului. De la începuturi până la Rousseau, trad. şi indice de Eugen Munteanu şi Mădălina Ungureanu,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, 520 p.

Sunt oameni cu uşurinţă verbală care resimt scrisul ca pe un supliciu de conţopist. A buchisi cuvinte pentru a le întinde sintactic de-a lungul paragrafelor li se pare o caznă stearpă, a cărei corvoadă preferă s-o lase în seama scribilor. Din această categorie făcea parte Eugen Coşeriu: o natură eminamente orală căreia redactarea unui text i se părea o pritocire silnică de vocabule moarte.

Cu excepţia cărţilor din tinereţe, pe care a trebuit să le scrie din ambiţia unui palmares cultural, grosul operei îi stă în litera unor prelegeri universitare de a căror transcriere s-au ocupat alţii. Eugen Coşeriu nu a avut niciodată o maşină de scris şi, atunci cînd avea de întocmit repede un articol menit publicării, prefera să-l dicteze. Genul acesta de autori care nu pot compune decît raportîndu-se la un auditoriu reprezintă o specie aparte. La mijloc nu e doar o bizarerie de comportament, ci chiar formula lor intimă de creaţie. Pentru ei, limba e un fenomen viu a cărui menire e să circule între persoane, de aceea modul cel mai sigur de a omorî o limbă e s-o reduci la o gramatică pe care s-o foloseşti ca o normă de întrebuinţare. O limbă nu stă în morfologie şi în sintaxă, ci în spiritul care o mişcă, numai că spiritul nu e al omului.

Pentru Coşeriu, limba nu e doar un instrument de cunoaştere şi cu atît mai puţin un simplu mijloc de comunicare. Mai mult, limba nici măcar nu e creaţia oamenilor, ci un fenomen care se petrece concomitent cu specia umană. Detaliul că suntem însoţiţi de logos în periplul nostru prin viaţă nu ne dă dreptul de a ne crede creatorii lui. Tocmai de aceea diversitatea limbilor nu poate fi redusă la unitatea unei gramati