S-a mărit, dar s-a urâţit. A câştigat, dar a sărăcit. S-a revigorat, dar s-a îmbolnăvit. S-a regăsit, dar s-a pierdut de tot. PNL a trecut prin aceste brutale transformări, în ultimii patru ani de zile, fiind, astăzi, pentru aceia care i-au urmărit şi evoluţia anterioară, greu de recunoscut. Nu mai are nimic în comun cu partidul ce se reconstruia inteligent sub îndrumarea lui Valeriu Stoica, nici cu acela activ şi entuziast, condus de Theodor Stolojan, nici măcar cu PNL-ul echilibrat al lui Călin Popescu Tăriceanu. Are, acum, mai mulţi parlamentari, primari şi consilieri decât a avut vreodată, este la guvernare şi membru al unei alianţe electorale de succes, dar, în acelaşi timp, viziunea sa politică a ajuns extrem de îngustă, discursul - meschin, comportamentul – excesiv, identitatea – amestecată, iar purtătorii săi de mesaj n-au stofă politică nici pentr-un buzunar. Auzindu-i perorând pe toate canalele, şi cel mai indulgent ascultător trage concluzia că PNL a devenit partidul unei obsesii, „Jos Băsescu!”, care ţine loc de doctrină, de program politic, de trecut, prezent şi viitor.
De la preşedintele partidului, Crin Antonescu, hotărât să lupte până la moarte cu Traian Băsescu, obsesia s-a răspândit, ca la psihoza în masă, la membrii biroului politic, astfel încât, deşi liderul e în vacanţă, ideea fixă se menţine vie. Relu Fenechiu vorbeşte de o nouă suspendare a şefului statului în octombrie sau noiembrie, neobositul Ioan Ghişe protestează cu pancarte în faţa Palatului Cotroceni, iar Varujan Vosganian, care, într-o vreme, se ocupa de lucruri serioase, i-ar da, bucuros, celui din urmă o mână de ajutor. Ei şi alţii – nu există liberal, care, în primele trei minute de vorbit, să nu pronunţe numele Băsescu – dau impresia că partidul nu mai are nimic de oferit. Suspendarea nu i-a ieşit şi, în lipsa altor idei cu priză electorală, se repetă ca o placă strica