Surpriza generală în faţa inundaţiilor din lunca Dunării mă surprinde.
Eu cred că este un eveniment anunţat, care nu numai că nu avea cum să nu vină, dar care, din păcate, se va şi repeta. Avem de-a face cu un clar risc asumat al politicilor de îndiguire, desecare şi drenaj, aplicate pe scară largă în perioada de la sfîrşitului anilor '50 şi pînă în 1989.
Dacă pînă în anii '50 peste 90% din cei aproximativ 10.000 de km2 din sistemul de zone umede al Dunării inferioare au rămas în starea lor naturală, după această dată, intervenţia umană a schimbat locurile pînă la a le face de nerecunoscut. În 1989, după trei decenii de intervenţie umană agresivă, zonele umede se reduseseră cu aproape patru cincimi în lunca Dunării şi cu o cincime în deltă (din fericire, aici programul a fost întîrziat şi a fost oprit după 1989). Acolo unde înainte se întindeau lacuri, bălţi, mlaştini, zone inundabile pentru intervale de peste 3-4 luni pe an, acum există ferme, plantaţii şi chiar aşezări umane.
România socialistă multilateral dezvoltată a considerat sistemul de zone umede al Dunării ca "suprafeţe neutilizabile, zone fără importanţă economică". Între timp, cunoştinţele noastre s-au mai rafinat. Acum regretăm dispariţia gamei largi şi a cantităţilor însemnate de resurse (peşte, masă lemnoasă, stuf şi papură, produse agricole vegetale şi animale), pe care acest sistem le producea în mod natural. Producţia agricolă intensivă care le-a luat locul continuă să fie în mare parte ineficientă şi dependentă de subvenţii pentru a-şi putea acoperi pierderile (evident construirea şi întreţinerea digurilor, desecările şi irigaţiile costă, şi încă nu puţin, ca să nu spun nimic despre îngrăşăminte ş.a.m.d.).
Mai important însă, bazinul inferior al Dunării şi-a redus dramatic funcţia de tampon pentru controlul maselor de apă şi energie ale fluviului. Şi-a redus substanţial şi
