Într-un soi de performanţă pe dos a lui Făt-Frumos, sindicatele au pierdut mai multe lupte de doi ani încoace decât au bifat victorii în ultimii 20. Momentul cere o măsură la fel de radicală cât o vrăjitorie. Sau cât o minune.
Concedierile, tăierile de salarii, Codul Muncii, scaune în consilii de administraţie, pe toate le-au ratat şefii sindicatelor de când i-a ajuns criza şi pe ei.
Mizele profesionale nu sunt însă singurele înfrângeri. Pentru prima oară în istoria lor, ei, bărbaţii cu mâneci suflecate şi cu portavoce, au fost obligaţi să-şi dezvelească averile. Apoi au trebuit să dea explicaţii: de unde le au. Unii, cum e Marius Petcu, au fost mutaţi din mijlocul agoniselilor proprii în spatele gratiilor.
E clar, mişcarea sindicală a ajuns pe un traseu al prăbuşirilor, ca un cal într-o cursă cu obstacole care a agăţat toate gardurile şi nu i-a mai rămas decât să-şi rupă gâtul la ultimul.
Într-un nechezat disperat, Dumitru Costin, şeful BNS, a lansat ieri o invitaţie la salvare: unificarea tuturor confederaţiilor. El spune că Puterea i-a fărâmiţat, a ştiut “să joace foarte bine între unii şi alţii” şi i-a asmuţit pe unii împotriva altora, de aia au ajuns aici. Şi ca să nu se creadă că dau doar vina pe arbitri şi pe echipa adversă, Costin îşi cheamă colegii “să strângă rândurile” şi pomeneşte ceva şi despre o reformare a mişcării sindicale.
Nu unitatea le-a lipsit sindicaliştilor în ultima vreme. Un singur exemplu: uitaţi-vă cum au sărit toţi în apărarea lui Petcu când a fost acuzat că primea drept şpagă de la constructori o cotă parte din banii federaţiei care se duceau pe renovări de sedii. Niciunul dintre ceilalţi lideri nu s-a crispat când a auzit că, de doi ani, mita era de 20.000 de euro pe lună. Nimeni nu s-a arătat precaut atunci, măcar să aştepte probele, dacă nu şi judecata. Pentru toţi, arestarea lui Petcu