Mulţi filozofi, scriitori, sociologi, istorici, gânditori în general au încercat să înţeleagă mecanismul prin care se menţin uneori dictatorii la putere timp de decenii întregi sau chiar pe durata întregii lor vieţi. Iar explicaţiile nu sunt niciodată simple. Dictaturile, chiar şi atunci când nu seamănă între ele, au totuşi un numitor comun. Iar din acest numitor comun al dictaturilor fac parte slugile voluntare dispuse la exces de zel.
Dar mai bine să dau un exemplu. Pe data de 19 aprilie a avut loc în Cuba un eveniment care ţine de marea comedie a istoriei: Fidel Castro, bolnav fiind, s-a retras de la conducerea Partidului Comunist Cubanez. Data ar trebui însă înscrisă şi în calendarul de aur al „servituţii voluntare”, pentru că în sala unde se ţinea congresul comuniştilor cubanezi unii delegaţi nu şi-au putut reţine nişte lacrimi… Lacrimi de tristeţe că marele lor şef, Fidel Castro, apărea în faţa lor bătrân şi cu un aer fantomatic. Lacrimi de tristeţe pentru că omul căruia i se spune în Cuba „Lider Massimo” se retrăgea dintr-o funcţie pe care o ocupase timp de 46 de ani. Au existat, da, oameni care au plâns sincer pentru că Fidel Castro nu mai era capabil să conducă partidul spre noi „victorii”, eventual pentru încă 10 sau 20 de ani, sau de ce nu, pentru eternitate… Idolul lor, şeful lor suprem, omul care le dăduse un sens vieţii era obligat, pe motiv de boală, să renunţe la cârma ţării (ţară pe care, în paranteză fie spus, a ruinat-o prin asocierea durabilă a doctrinei comuniste cu rigorile castrismului tropical).
Aceste „lacrimi” de durere, de emoţie şi de regret m-au trimis imediat cu gândul la un mare gânditor al Renaşterii, francezul Boetius, autorul unei cărţi intitulată „Discurs asupra servituţii voluntare”. În 1549, acest poet, care avea atunci doar 18 ani, constata că tiranii n-ar dispune de atâta putere şi n-ar rămâne atâta vreme la put
