Recent, ni s-au pus tot felul de întrebări, „live”, telefonic sau pe reţele de socializare. Mai toate vizează situaţia prin care trece fotbalul braşovean, cu cele două echipe în liga 1, lucru cu care ne mândream în vară şi care acum se zbat în mediocritate, ca să nu spun că au evoluţii şi mai ales rezultate, penibile.
Ni s-a sugerat găzduirea părerilor simplilor suporteri, gândurile lor ce ar putea fi inserate în ziar. Un prieten, jurnalist de sport la televiziunea publică, ne-a întrebat dacă putem găzdui un material legat de situaţia din fotbalul braşovean? „Bineînţeles”, i-am răspuns. Marian Olaianos, căci despre el este vorba, e un tip tobă de fotbal, cam pătimaş, dar ăsta nu e un lucru grav, un suporter al FC Braşov. Ca şi noi, ceilalţi jurnalişti locali dealtfel. Ei bine, „simţim” pentru FC Braşov, dar simpatizăm şi Corona ( noi da, nu şi Olaianos) pentru că firesc, e o echipă din Braşov, chiar dacă mai nou, cu prea puţini braşoveni. Fiind un cotidian transparent, inserăm mai jos, în două episoade, gândurile sale vizavi de ce se întâmplă astăzi în Braşov. Sub titlul „Un oras, o echipă...”, să parcurgem prima parte a „patimilor” lui Marian Olaianos, jurnalistul plecat din Braşov de 15 ani, dar care nu poate uita prima iubire, „Steagu”, pe care o vom prezenta integral şi chiar dacă nu suntem într-utotul de acord cu el, deontologia şi transparenţa de care aminteam, ne obligă să o facem.
„Chiar foarte, foarte exact nu mai ştiu de când ţin cu Steagu’. Îmi aduc aminte ziua primului meci, stadionul, oamenii din tribună, dar azi am sentimentul că nu de atunci ţin cu ai mei. Cred, sunt sigur de asta, că ţineam dinainte. N-am avut nevoie de acea primă zi, de acel prim meci, fusese de ajuns să aud de Steagu’ Roşu pe stradă, la mine în Bartolomeu, ori poate Taicutu’, tatăl tatălui meu, acolo, la Dumbrăviţa, unde creşteam, să-mi fi spus întâia dată. Poate a
