La sfarsitul secolului al XIX-lea, in mentalitatea romanului comun satul si orasul apareau nu doar ca doua lumi diferite, ci si ca doua lumi opuse. Literatura vremii pune aceasta mentalitate in relief. Satul era leaganul a tot ce era de valoare, in timp ce orasul se definea ca loc al pierzaniei, unde misunau straini, tot felul de pierde-vara, functionari lenesi, corupti si superficiali, camatari, avocati lacomi. ..
Orasul era un fel de "precupeata imbracata strident", care vorbea cand romaneste, cand frantuzeste, cand cu accent evreu sau grec, cand cu cine stie ce alta "schimonosire". Orasul era o lume in care nu aveai nici o sansa. Erai pierdut daca nu deveneai la fel ca ea, daca nu iti insuseai "marea arta d-a nu rosi de nimic si de nimeni", cum scrie B.St. Delavrancea in nuvela Parazitii. De nu reuseai sa devii la fel cu lumea de pierzanie a orasului, atunci trebuia s-o parasesti. "E loc... e loc in lume cand vrei sa fii cinstit... Dar incotro?... Oriunde."
Eroii lui Delavrancea fug de oras. Dar daca nu mai pot fugi? Daca vine orasul peste ei, cum se intampla in povestirea Odinioara? Atunci eroii sunt pierduti. Vine drumul de fier peste mahalaua granarilor si in locul belsugului de odinioara raman "case vechi, nespoite, daramate, fara garduri", care marturisesc ca saracia s-a incuibat la marginea Capitalei. Intr-o astfel de mahala, construirea unei scoli "ca un palat frumos, incapator" si a unei biserici la fel de frumoase pare o batjocura a autoritatilor la adresa acestei lumi scapatate in urma modernizarii.
In nuvela Pacat a lui Caragiale, la oras se intampla tot felul de lucruri urate: tanarul seminarist cade in ispita cu o femeie maritata, pe strada lumea adunata ca la circ se distreaza pe seama unui copil bolnav si abandonat, jandarmul injura, prefectul poate fi cumparat...
La polul opus, in satul unde seminaristul devine preot, v