Un sat întins cât vezi cu ochii, plin de case netencuite şi străbătut de uliţe deasupra cărora se strâng nori de praf. Copiii goi şi murdari care fugăresc gâşte completează acest tablou, aproape sinistru, al unei Românii despre care aproape nimeni nu înţelege cum de a fost posibil să fie acceptată în Uniunea Europeană.

Aşa îşi imagina o bavareză ţara pe pământul căreia a călcat întâiaşi dată zilele trecute, atunci când, cu inima strânsă şi obligată de niscaiva chestiuni profesionale, a coborât din avion pe aeroportul din Sibiu. După o scurtă călătorie cu maşina, spre hotel, i-a mai venit inima la loc. A văzut că pe străzi copiii umblă îmbrăcaţi şi că sunt ţinuţi de mână de către adulţi, a admirat clădiri interesante ce păreau a fi istorice şi chiar magazine ale unor firme de lux prezente şi în Germania.

Mult mai destinsă – şi chiar uşor amuzată de situaţie – mi-a mărturisit, la o cafea, toate cele pe care vi le-am descris mai sus. Îmi spunea că nu şi-a imaginat nicio clipă că poate fi o diferenţă ca de la cer la pământ între ceea ce se ştie despre România în ţara ei şi ceea ce a găsit aici.

O vreme am crezut că femeia exagerează, deşi nu stăteam de vorbă cu un om simplu care înghite pe nerăsuflate ceea ce-i livrează televiziunile. Doamna în cauză este arhitect, şi încă unul foarte apreciat la München. A umblat prin toată lumea, a stat o vreme în America şi a încercat să descopere cât mai multe realităţi „nefardate” din locurile prin care a ajuns. Citeşte şi o interesează politica externă. Aşadar, mi-am risipit bănuielile în privinţa posibilei sale ignoranţe. Mai mult, era încântată că, la întoarcere, le va putea povesti prietenilor „adevărul despre România”. Adevărul ei, desigur.

M-a întrebat care este motivul pentru care nici unul dintre liderii noştri naţionali nu se oboseşte să le arate occidentalilor „adevărata faţă a României” (după cum ea î