În 1989 nu era suficient să ai bani ca să-ţi cumperi maşină. Trebuia să aştepţi. Mult. De obicei, câţiva ani buni, pe listele cu zeci de mii de doritori. Daciile erau cele mai căutate, deci şi cele mai greu de obţinut, pentru că se mai fabricau şi pentru export - sau în primul rând pentru export! - iar ceea ce rămânea ajungea într-un târziu la populaţie.
"Am visat la o Dacie încă din adolescenţă. Avea mătuşa mea una albă, cu volanul îmbrăcat în piele sintetică şi scaunele negre. Mă gândeam cum o să mă căsătoresc şi o să depunem banii strânşi la nuntă pentru lista de aşteptare la o Dacie nouă. Şi abia aşteptam ziua în care urma să fim chemaţi să ne luăm maşina. Aşa am şi făcut, dar am stat aproape trei ani până să ne vedem visul cu ochii. Am luat-o chiar în toamna lui 1989. Dacă mai aşteptam puţin ajungeam în situaţia celor care au mai stat aproape 20 de ani să-şi recupereze banii de la CEC", povesteşte Florentina Ionescu, din Bucureşti.
Banii strânşi la nuntă nu i-au ajuns. A mai muncit câţiva ani, împreună cu soţul său, au făcut economii şi-au strâns banii pentru maşină. "O Dacie costa mult. Cam 35 de salarii de-ale noastre. După nuntă am rămas cu 7.000 de lei, pentru că am cheltuit mult şi am mai avut cumpărături de făcut pentru noua casă. Aveam bani doar pentru avans, iar restul trebuia să punem. Ne-au mai dat părinţii 26.000, iar bunica soţului meu a pus încă 12.000. Aşa am plătit în avans 45.000, dar mai trebuia să punem 35.000, pentru că maşina costa 80.000. Am plătit restul banilor sub formă de rate la CEC. Până la 35.000 de lei am mâncat multe Eugenii şi covrigi cu gaură", mai spune femeia, zâmbind după 20 de ani de la împlinirea visului.
Pentru mulţi români, o Dacie însemna foarte mult. Familiile făceau sacrificii, adolescenţii îşi imaginau viaţa de după 20 de ani la volanul automobilului românesc produs la Piteşti şi pr
