Există o veritabilă furie populară care scurtcircuitează clasa politică românească. Acest proces, de fiecare dată deliberat sau nu, a fost declanşat de Preşedintele Traian Băsescu. Şi, ca o ironie a sorţii, cu cât apar mai multe organizaţii politice sau civice de tip popular, cu atât mai mult şansele partidului prezidenţial scad. La fel cum scade dramatic şi oxigenul Preşedintelui. Până la urmă, dacă el va fi sufocat de ceva, acel ceva nu va fi USL, ci întreaga încrengătură de minuscule, dar gălăgioase grupuscule populare.

La scurt timp după instalarea în funcţia de şef al statului a lui Traian Băsescu, acesta a mirosit o oportunitate care plutea în aer. Nu a fost singurul. Dar a fost primul vector politic care a acţionat. Forţând orice regulă sau logică democratică, el a transformat peste noapte, fără acordul membrilor şi fără acordul electoratului care votase stânga, Partidul Democrat într-un partid popular de dreapta. Care, înglobându-i pe transfugii PNL, a devenit ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de PDL. Viteza acestei scamatorii a fost atât de mare, încât nu a mai rămas timp nici pentru schimbarea simbolisticii partidului, a Imnului ori a statutului, care erau toate de stânga. A urmat, cum era şi firesc, înscrierea în familia politică dominant europeană, cea a popularilor. Ce s-a întâmplat mai departe?

În momentul în care au apărut primele semne ale unei căderi dramatice în materie de credibilitate, Traian Băsescu şi PDL au dat în bâţâială. De aici, fel de fel de tentative de a schimba portocaliul în altceva, trandafirii în inimioara şi discursul populist în altceva. Nu a fost suficient. Dar niciunul dintre aceste proiecte nu a putut fi dus până la capăt. În aceste condiţii, Traian Băsescu, în calitate de strateg politic, a recurs la formule noi. S-a gândit că, fracţionând prin multiplicare vectorii populari, el ar putea recâştiga, folos