E greu de crezut că românii din Italia stau de dimineaţa până seara ca să vadă fericiţi cum îi bocesc televiziunile mogulilor.
La poarta de îmbarcare pentru Florenţa a aeroportului din Roma, după ce-mi vede paşaportul, funcţionarul îmi dă biletul, spunându-mi „Mulţumesc!" în româneşte. E unul dintre sutele, miile de semne ale unei realităţi de nezdruncinat: prezenţa românilor în Italia. Pe la această poartă de îmbarcare vor fi trecut suficient de mulţi locuitori ai Moldo-Valahiei pentru ca funcţionarul să fi învăţat să spună „Mulţumesc!" în româneşte şi, evident, să-l rostească nu fără o anume mândrie că ştie un cuvânt în limba lui Eminescu. Despre românii plecaţi la muncă în străinătate, circulă în lumea fandosită din ţară un clişeu pe cât de puternic, pe atât de imbecil: ar fi vorba de nişte amărâţi care au luat calea pribegiei, deoarece în România mureau de foame. Pentru asta, respectivii ar trebui dispreţuiţi.
Desigur, sunt printre cei plecaţi la muncă în străinătate şi inşi împinşi la acest gest de nevoia de a ieşi din sărăcie. Dar chiar şi aceştia nu trebuie compătimiţi ca nişte amărâţi. Cei ce trebuie compătimiţi sunt acei români rămaşi acasă pentru a beneficia de ciosvârta ajutorului social azvârlită de statul oligarhic. Imensa majoritate a românilor au plecat la muncă în străinătate pentru a se pricopsi peste nivelul minimei condiţii de supravieţuire. Perioada petrecută în străinătate e pentru ei una a câştigului cu orice preţ, dublat de economii crâncene, în aşa fel încât, la întoarcerea acasă, să aibă o sumă suficientă pentru a trece în rândurile micii burghezii.
Cele mai frumoase case din Găgeşti - satul meu natal - nu sunt, cum s-ar putea crede, ale oamenilor de afaceri din zonă, ci ale românilor care muncesc în străinătate. Dar chiar şi cei care au plecat ca să scape de sărăcie se deosebesc de mulţi dintre cei rămaşi în România. La Flo
