Aflu din ziare că o comisie de "experti" (cum altfel?!) se ăntruneste la Timisoara pentru a studia posibilitatea ănceperii construirii autostrăzii dinspre vestul spre centrul si sudul tării. Din căte rezultă din informtia de presă, ar fi vorba de-o initiativă semi-particulară. Pentru că bani alocati de la buget pentru prezumtiva lucrare nu există, iar posibilitatea de ămprumuturi din exterior nici atăt: centralizarea sălbatică - s-o mai spun? - sufocă din fasă orice initiativă locală.

Că expertii invocati mai sus vorbesc de "posibilitate" si nu de "necesitate" e o nuantă care-ar putea scăpa multora. Nu suntem tara care să fi trăit vreodată sub imperiul urgentei. La noi, posibilitatea - relativismul adică - a dominat copios toate celelalte forme de exprimare socială. De la imperativul "Nu se poate, toa'su, unde te crezi mata!", pănă la filozoficul "Se poate si asa", romănul si-a exhibat ăntreaga paletă a strategiilor existentiale. Imobilismul tragi-comic, indiferenta criminală fată de timpul care se scurge fără a ne da osteneala de a-l marca ăn vreun fel, complacerea ăntr-un fel de pseudo-societate naturală ("Ce-o da Domnul!") sunt departe de-a ne califica pentru vreun rol ăn lumea modernă.

Pentru covărsitoarea majoritate a romănilor, modernitatea reprezintă un pericol la fel de mare ca molimele, cataclismele naturale sau războiaiele. Am vrea, ăn lenea noastră nervoasă, ca lucrurile să meargă din ce ăn ce mai bine, dar să nu se modifice nimic! (N-am ajuns nici măcar la perversitatea găndirii Ghepardului lampedusian: "Trebuie să se schimbe totul, pentru ca lucrurile să rămănă la fel!") Asa se explică de ce ăn fruntea preferintelor populatiei conduc detasat două institutii care n-au nimic de-a face cu modernitatea: biserica si armata. O institutie cantonată pe baricadele unui fundamentalism pe care nici măcar nu-si mai dă