Cu ceva timp în urmă aţi publicat un articol în Observator cultural (nr. 462/19 februarie 2009), arătîndu-vă indignarea stîrnită de un mic text scris de mine în revista Time Out (nr. 98, 12 decembrie 2008). Vorbisem acolo despre expoziţia Anii ’60-’70 în pictura românească, curatoriată de dumneavoastră la galeria Veroniki Art. În timp ce articolul meu se numise „Plăcerea privitorului“, încă din titlu reacţia dumneavoastră deplîngea la mine „Cultura ignoranţei“. E vorba de o ignoranţă pe care aţi constatat-o cu regret în rîndul tinerilor, eu oferindu-vă, în Time Out, un nou prilej de a cugeta cu amărăciune pe tema eternă a „faliei dintre generaţii“. Vreau să vă mulţumesc. M-aţi provocat. Dacă vă răspund tîrziu, este, în parte, pentru că mi-a luat timp să mă dezmeticesc din uluire. În Time Out schiţasem o tipologie binară a raportării noastre la arta românească a ultimelor decenii: avem apologeţi şi contestatari. Pledam împotriva radicalizării acestor două puncte de vedere şi, pe acelaşi ton moderat, mesajul meu către potenţialul dumneavoastră vizitator era un îndemn la autonomie: a nu permite nici unui parti-pris (din cele două amintite mai devreme) să îi prescrie opţiunile sau să îi dicteze gustul, a nu se lăsa sedus de excesele nici unui partizanat. Autonomie şi temperanţă, privitorule! Uluire, aşadar, pentru că, citind articolul dumneavoastră, am avut sentimentul acela cunoscut internauţilor – şi nu vulgarizez – că aţi greşit fereastra. Nu înţeleg ce legătură are revolta dumneavoastră cu mine. Deşi cred că îi intuiesc bine motivele de primă instanţă, dacă admit că judecăţi precum cele conform cărora arta românească promovată la Veroniki ar putea fi (şi, de fapt, este) considerată de unii „slabă şi neglijabilă“, părînd „datată, uşor prăfuită şi, pentru momentul de atunci (al execuţiei), defazată faţă de contemporaneitate“, se cer serios argumentate. În contex