Citeam, în anii adolescenţei, pagini de evocare a Bucureştilor de altădată, cu apa de băut adusă cu sacaua din susul Dâmboviţei, unde era de o divină limpiditate. Cu felinarele de gaz care se aprindeau, romantic, la căderea serii, bucată cu bucată, dintr-o flăcăruie în vârf de par. Cu trăsuri lunecând pe pavelele de granit şi mai cu seamă cu săniile străpungând nămeţii - încă simt căldura păturii de pe genunchi, ca să nu mai pomenesc de zurgălăi. Dar gustul saniei l-am prins în orăşelul copilăriei mele, unde tocmai absolveam cu brio prima clasă şcolară, ultimul eclatant succes al carierei mele. (în treacăt precizez că sunt pe punctul de a primi o decoraţie, cea dintâi, de altminteri, în gradul care se potriveşte cel mai bine unui octogenar: de cavaler.)

Găieştii anului 1935 nu se puteau compara cu Bucureştii, al căror fidel locuitor am devenit, de atunci şi până acum. Cum perioada fugii în exil a trecut nefolosită de mine, probabil că tot aici voi da colţul. Orăşelul de provincie în care am enunţat primele propoziţiuni clare mi-a dat însă ideea completă a farmecelor naturii - am fost un copil precoce - dar Bucureştii, cu splendida lor civilizaţie - în lipsa oricăror alţi factori de comparaţie - m-au cucerit. Cartierul în care părinţii mei construiseră o vilă cu câte două odăi pentru fiecare suflet al casei şi o cameră pentru oaspeţi era reputat pentru luxurianta lui vegetaţie şi acea aşezare geografică ce oferea cele mai spectaculoase apusuri de soare din întreaga urbe. Mihai Sadoveanu venea anume să le admire, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, doctorul Voiculescu, Ion Minulescu şi tot atât de des Adrian Maniu simţeau răcoarea cartierului, când se întorceau din centrul înfierbântat.

Cartier al clasei mijlocii care tocmai se învârtoşa în acei ani interbelici, Cotrocenii se aflau sub cota cvartalurilor adăpostitoare a marilor potentaţi, nu se comparau cu parcul Bo