"Lectura, acest viciu nepedepsit": formula a făcut o glorioasă carieră, mai ales în anii '30-'40, e invocată şi astăzi des deşi, cu siguranţă, puţini mai citesc textul în care Valéry Larbaud explică ce înţelege prin "vice impuni". De fapt, Larbaud relua o sintagmă dintr-un poem al unui anume Logan Pearsall Smith care, în pasajul respectiv, vorbea despre lectură ca despre "acel viciu rafinat şi nepedepsit, acea egoistă, calmă şi durabilă beţie". Nu ştiu în legătură cu Logan Pearsall Smith (1865-1945) decît că a scris un eseu privind posteritatea critică a lui Milton unde amenda sever modernismul lui T.S. Eliot şi Ezra Pound. Opţiunile conservatoare ale lui Smith par să nu-l fi deranjat pe Larbaud, spirit eminamente cosmopolit şi receptiv faţă de nou; mai mult, acesta arată la un moment dat cît de plină de surprize este lectura autorilor vechi, dînd şi exemple de nume aproape uitate astăzi. Să revenim însă la formula iniţială: pentru Valéry Larbaud lectura este un viciu deoarece reprezintă o plăcere solitară şi, mai ales, deoarece este o practică rară, anormală. Omul normal citeşte fie din necesitate profesională, fie pentru a uita de munca şi de preocupările sale cotidiene: cei care citesc din pură plăcere sînt excepţii, constituie o minoritate. Iar Larbaud adaugă că istoria cunoaşte un număr imens de oameni care nu ştiau să citească, dar care au fost, totuşi, înţelepţi şi fericiţi. Sîntem, se vede imediat, departe de discursul euforic şi convenţional care exaltă binefacerile lecturii. Astăzi, scrie Larbaud, mulţi ştiu să citească aşa cum ştiu să conducă automobilul sau să se servească de telefon. E fără sens a încerca să-i convingem pe medici şi pe avocaţi că o solidă cultură literară şi filosofică este şi o sursă de intense plăceri: nu cultura sau incultura lor mă interesează, ci faptul dacă medicul mă vindecă şi dacă avocatul îmi reprezintă eficient interes