S-a mai încheiat un an. Bun sau rău, e treaba istoriei să consemneze. Nu despre cifre vreau să vorbim însă acum, ci despre emoţii. Despre emoţiile trăite în jurul evenimentelor sportive din S-a mai încheiat un an. Bun sau rău, e treaba istoriei să consemneze. Nu despre cifre vreau să vorbim însă acum, ci despre emoţii. Despre emoţiile trăite în jurul evenimentelor sportive din acest an. Despre lacrimile - de bucurie sau de necaz - generate de victoriile sau de înfrângerile sportivilor noştri în 2008.
Vă propun să vă întoarceţi puţin în timp. Vă mai amintiţi cum aţi sărit din fotolii în momentul în care Alina Dumitru - fetiţa aceea mică în chimono albastru - a reuşit ippon-ul din finala Jocurilor Olimpice?
Nu-i aşa că aţi plâns odată cu ea pe podium? Sau mai ţineţi minte cum aţi urmărit cu sufletul la gură drumul spre finala olimpică de spadă al Anei Maria Brânză şi senzaţia de bucurie amestecată cu amărăciune din momentul în care a primit medalia de argint?
În sport, înfrângerile pot aduce bucurie. Şi speranţă. Pentru că orice eşec reprezintă, de fapt, punctul de început al viitoarelor succese.
Sau ce să mai spunem de senzaţiile trăite în timpul cursei de maraton? Aproape trei ore care au zburat cu viteză supersonică, pentru că unitatea noastră de măsură erau paşii acestei minunate Constantina Tomescu Diţă.
Care a scris istorie şi care abia după ce a trecut linia de sosire a fost aşezată la locul cuvenit de specialişti.
Să trecem pentru o clipă la sporturile practicate pe apă. Mai ţineţi minte cum am trecut de la extaz la agonie în doar 24 de ore? Cum, la mai puţin de o zi după ce am răguşit împingându-le spre aur pe Georgeta Andrunache şi Viorica Susanu, plângeam în pumni după ratarea titlului la 8+1? Ce frumos de dureros e sportul!
Despre gimnastică ce să mai spunem? Î