Obişnuită să crească şi să trăiască sub oblăduirea unui tătuc, României îi vine greu să îşi ia soarta în mâini. Când tătucul se transformă în tătuci, cei care au grijă ca totul să meargă aşa cum cred ei că e bine, România e bulversată.
Nu contează atât de mult că tătucii ba se contrazic, ba negociază, ba aruncă cu lături unii în alţii. Până la urmă toţi pupă piaţa independenţii într-o armonie care îi redă românului senzaţia că poate să îşi vadă în continuare de micile lui preocupări de buricul pământului. Pentru că românului îi place să se creada un fel de l`ombelico del mondo şi îl iubeşte cu atât mai mult pe tătuc cu cât acesta îi cântă în strună din când în când cu naţionalismul ieşindu-i pe nas.
În „Însemnările unui necunoscut”, dramatizarea pusă în scenă la Bulandra după romanul “Satul Stepancikovo şi locuitorii săi”, scris în 1859 de Dostoievski, confruntarea dintre Foma Fomici (Virgil Ogăşanu), un impostor autentic, un Pirgu ceva mai stilat, şi colonelul Egor Ilici (Mihai Constantin), un om simplu, naiv, căzut în plasa unei familii dominate de dictatura şarlatanului, arată exact situaţia în care se complace România de zeci de ani.
„Oare ce mai spune Foma Fomici”?, se întreabă obsesiv şi slugarnic personajele acestei piese de teatru. Îi sorb cuvintele, deşi personajul e plin de clişee. Nu pot gândi cu capul lor. Au nevoie de cineva care să le spună cum stă treaba, ce e mai bine, ce trebuie să facă.
În toate aceste zile, în care politicienii se întrec care mai de care să emită inepţii privind negocierea dintre preşedinte şi premier referitoare la procurori, de la trădare până la mai bine nu se putea, Foma Fomici e omniprezent. Puţini sunt cei care gândesc cu capul lor. Sunt cei care invocă regulile, care nu se lasă păcăliţi de acest Foma Fomici multiplicat ce încearcă să le explice că fără real-politik nu se poate, că e nevoie de compromisuri
