Încetul cu încetul, grupurile de vandali ajunse în Piața Universității, imediat după căderea întunericului, au devenit principalul subiect al dezbaterii publice. Au luat prim-planul, cum se spune. Au câștigat inițiativa.

Revendicările manifestanților pașnici, pornite de la solidaritatea cu doctorul Arafat și atingând apoi toate nemulțumirile acumulate în ultimii ani, au trecut pe planul al doilea.

Explozia de violență a dus la timorarea cetățenilor care, eventual, ar fi vrut să se alăture menulțumiților din stradă. Cum să mai ieși din casă când riști să te alegi cu un pietroi în cap sau să fii umflat și băgat la dubă, de jandarmi nervoși? Mai bine îți consumi nemulțuirea în fața televizorului.

Există acum baza ”teoretică” pentru o condamnare publică a întregului protest. Nimeni nu o putea face în mod credibil, atunci când în stradă erau doar cetățeni pașnici, care scandau despre sărăcie și corupție, ridicau chestiuni politice, precum comasarea alegerilor sau cereau oprirea proiectului Roșia Montană.

Iată că vandalii au făcut posibilă condamnarea ”la pachet”. Activiști politici interesați, oameni din clasa de mijloc speriați de atacarea băncilor și magazinelor sau cetățeni pur și simplu îngroziți de turnura evenimentelor, pot aum să o facă laolaltă.

Contează, de asemenea, și ce ”merge la export”.

Imaginile unui protest pașnic, al societății civile, apropiate de ”trezirea” publică din Rusia lui Putin ar avea un efect devastator asupra imaginii liderilor români în ochii partenerilor europeni.

Dimpotrivă, aceiași parteneri se vor solidariza cu conducătorii de la București, atunci când vor vedea acte de vandalism precum cele petrecute la Londra, în această vară.

Dacă vandalii nu er fi existat, ei ar fi trebuit inventați. Din nefericire, ei există.

Însă victoria lor de imagine