Pînă acum cîţiva ani taică-meu a avut un ceas care-mi plăcea mult; era sovietic şi totuşi fin, era marca Kirovskie. Marca n-ar fi existat niciodată dacă, în după-amiaza rece a zilei de 1 decembrie 1934, Serghei Kirov - popularul, atunci, şef al bolşevicilor din Leningrad -, n-ar fi fost împuşcat lîngă biroul său din Institutul Smolnîi - o clădire în stil neoclasic devenită cuib al activiştilor noului regim după ce, pe timpul ţarului, fusese un exclusivist pension de domnişoare (!). Este crima în care Amy Knight, în ultima sa carte (Who Killed Kirov? The Kremlin's Greatest Mystery, Hill & Wang, NY, 1999), vede cel mai mare mister din umbra roşie a Kremlinului. Nu mă interesează cine a tras glonţul, nici cine a tras sforile crimei. Rămînem la victimă: Serghei, fiul unui funcţionar beţiv care, în tradiţia taţilor de bolşevici (vezi cazul Stalin), îşi bătea familia cu metodă, a crescut, de la 7 ani, într-un orfelinat. La 19 ani (în 1905), junele Kostrikov (pe numele său real), are nu numai o diplomă de inginer, dar şi un număr de ordine în rîndul bolşevicilor. Regimul ţarului Nicolae al II-lea îl trimite în închisoare. Urmează surpriza: ilegalistul Kirov nu-l citeşte atît pe Marx, cît pe Dostoievski, pe Cehov, Tolstoi, Victor Hugo şi Anatole France, pe Hegel, Descartes şi Spinoza. Acest fidel suporter al lui Stalin a lăsat la moartea sa, spune Knight, o bibliotecă de 20 000 de volume. Sau: este de înţeles, azi, ambiţul lui Sergo Beria de a spăla, prin amintiri povestite, păcatele tatălui său Lavrenti Beria (vezi Beria, mon père, Plon, Paris, 1999). Cine vrea să-l creadă pe venerabilul Sergo (el însuşi are 75 de ani azi!) o poate face; eu nu mă grăbesc. Dar reţin, din poveste, aspectul altei bibliofilii uluitoare: după spusele juniorului, Beria senior era un cititor înrăit. Nici el nu era prea înamorat de Marx - pe care-l considera, spune fiul, un teoretician medio