Dacă este adevărat că locul în care te naşti îţi creează o percepţie de sine greu de şters de-a lungul vieţii, atunci la fel de dificil de contestat este şi faptul că aventura, pe care o trăieşte o comunitate în "ciclotronul" istoriei, creează membrilor săi un puternic sentiment de provizorat şi o aplecare spre relativism - nefericită sau salutară - depinde cum o priveşti. Mai ales comunităţile de la periferia lumii occidentale, departe de "marile drumuri comerciale" din trecut şi prea puţin importante din punct de vedere geopolitic - cum am spune noi azi. Identitatea lor se plămădeşte în funcţie nu de un proiect naţional, imperial sau republican, asumat de conducătorii politici şi susţinut de elitele culturale cu argumente de ordin psiho-social şi artistic, ci reprezintă rezultanta interacţiunii diverselor forţe care şi-au aflat, în spaţiul acelei comunităţi subalterne, un teren de rivalitate şi confruntare. În consecinţă, psihologia acestor regiuni disputate va reflecta un spirit tranzacţionist, negustoresc, un destin jucat la ruleta celor puternici. Poporul nostru şi-a recunoscut o asemenea poziţie subalternă faţă de toanele marilor vecini: privită cu atenţie, istoria românilor expune imaginea fărîmiţării politice şi a risipei de efort, adesea sisific, în încercarea crudă de a rezista, supravieţui, prin concesii care trebuiau să-ţi ofere un răgaz de existenţă liniştită. Un popor care plăteşte, vreme de 500 de ani, haraci unor puteri străine - mai întîi turcii, apoi ruşii, în perioada războaielor acestora cu Poarta Otomană din secolele XVIII-XIX, şi multiple contribuţii de război sovieticilor în perioada postbelică din secolul al XX-lea - această obişnuinţă de a-ţi negocia destinul trebuia să producă o psihologie pe măsură, care se vede şi azi, inclusiv în mizele minore, ca să nu le spunem meschine, ale clasei politice româneşti, incapabilă, cel puţin pînă l