Decizia preşedintelui Serge Sarkisian de a suspenda procesul de normalizare a relaţiilor armeano-turce a arătat, din nou, că procesul de pace nu va fi uşor.

Urcuşurile şi coborâşurile, dezamăgirile sau chiar un recul sunt inevitabile în căutarea unui astfel de compromis complex.

Ratificarea de către Parlamente a celor două protocoale, semnate de Erevan şi de Ankara, în octombrie 2009, la Zürich, s-a dovedit a fi o barieră de netrecut, iar şansele de ridicare a acestui obstacol se diminuează cu fiecare zi. În primul rând, atât Armenia, cât şi Turcia sunt departe de a trece rapid peste mituri şi stereotipuri. În al doilea rând, nici Ankara şi nici Erevanul nu au putut atinge obiectivele pe care singure şi le-au stabilit odată cu lansarea procesului de „apropiere". Ar fi naiv să se creadă că diplomaţii au început reconcilierea în numele unor principii abstracte.

Fiecare parte a urmărit obiective concrete şi pragmatice. Armenia a încercat să desprindă normalizarea relaţiilor armeano-turce de diferendul armeano-azer, lucru ce a fost posibil până la un anumit stadiu. Cu toate acestea, în noiembrie 2009, Turcia a reiterat faptul că relaţiile sale cu Armenia depind de reglementarea conflictului armeano-azer asupra enclavei Nagorno-Karabah.

Pentru moment, părţile nu au idei noi şi resurse eficiente pentru a trece la o nouă etapă a reconcilierii. Cu toate acestea, nu înseamnă că procesul de pace s-a oprit total. Preşedintele armean nu are intenţia să-şi retragă semnătura de pe protocoalele armeano-turce şi nici să îngheţe contactele bilaterale.

În ciuda încetinirii ratificării acestor documente de către Parlamente, Armenia şi Turcia rămân interesate de reconciliere. Izolarea geopolitică obligă elita Armeniei să caute modalităţi de normalizare a relaţiilor cu Turcia. În acelaşi timp, este în interesul Ankarei să-şi rezolve problemele cu vecinii, pen