Deliciile şi supliciile pactului conjugal
„Există o femeie. Mă iubeşte, mă iubeşte la nebunie. Tot timpul
se mărită cu altcineva. După nuntă hohoteşte îndelung
pe umerii mei, cum că-i o mare târfă. O aprob cu seninătate.”
(Péter Esterházy. O femeie)
În istoria romanului, ca şi în viaţa de toate zilele, există adesea tensiune între familia din care se provine, cea care se creează (aici şi acum) şi cea care ar fi putut exista (undeva, cândva). Claudio Magris constată – tot în Danubius – că literatura se opreşte cu precădere la totalitatea epică a familiei de origine, născută din pasiunea necesităţii, nu şi a libertăţii: drept dovadă stau Rostovii din Război şi pace, familia Buendia din Un veac de singurătate ori, ca o încoronare a mentalităţii de clan şi de castă, faimoasa casă Budenbrook. În arhitectura romanului lui Thomas Mann, soliditatea firmei e mai importantă decât seducţia din ochii Gerdei, misterioasa străină, ori decât dragostea lui Tony pentru tânărul Morten, un biet student la medicină. „Noi nu ne-am născut, draga mea”, îi scrie consulul zvăpăiatei sale fiice, împiedicând-o astfel să facă pasul greşit pe care l-ar fi regretat apoi tot restul vieţii, „pentru ceea ce în ochii noştri apare drept mica noastră fericire personală, fiindcă nu suntem nişte fiinţe izolate, de sine stătătoare şi independente, trăind pentru ele însele, ci verigile unui lanţ, şi astfel existenţa noastră nu poate fi concepută fără şirul acelora care ne-au precedat şi ne-au arătat drumul, urmând ei înşişi, fără abatere şi fără a se uita în dreapta şi în stânga, o tradiţie verificată şi venerabilă”.
Prin contrast, cealaltă familie, cea care se creează, apare ca „o odisee anevoioasă şi imprevizibilă”, asumată pe cont propriu, în ciuda avertismentelor şi sfaturilor înţelepte date de cei de acasă. Potrivit lui Magris, dacă această „plenitudine