În aparenţă, toate câte le vedem în lumea sportului sunt egale. Avalanşa de competiţii nivelează evenimente şi bătătoreşte amintiri. După câţiva ani de privit încontinuu, mintea În aparenţă, toate câte le vedem în lumea sportului sunt egale. Avalanşa de competiţii nivelează evenimente şi bătătoreşte amintiri. După câţiva ani de privit încontinuu, mintea refuză să mai facă vreo diferenţă. Rămânem cu campionii, uităm învinşii şi, după o lună, ştergem tot şi o luăm de la capăt. Mie, oricum, mi se întâmplă tot mai des. Notez pe bileţele şi în calculator, conform unui sistem complicat, fără să fiu vreodată sigur că n-am uitat ceva. Uneori, mă şi întreb dacă toate amănuntele pe care le pun deoparte vor mai interesa vreodată pe cineva. Uite, ultima Olimpiadă rămâne, pentru mine, definitorie prin cuvintele Mariei Cioncan, care, prăbuşită la finele cursei, avea să se declare fericită nu de locul trei (locul trei e o fericire îndoielnică), ci de scăparea de sărăcie. Chiar necâştigător, dar pe podium, orice sportiv urma să primească o recompensă de la statul şi autorităţile române. Maria Cioncan plângea de fericire. Opincile care-i torturaseră copilăria aveau să dispară pentru totdeauna. Sărăcia şi foamea - legi de bază ale comunităţii din care provenea - coborâseră sub linia orizontului. Competiţiile astea fără număr i-au asigurat prosperitatea. Până şi moartea avea să o găsească, după trei ani, la volanul unei maşini. De aceea, cred că sunt îndreptăţit să spun: noi vedem una, dar viaţa e în altă parte. Sportivii români, atâţia câţi mai sunt, au alte motivaţii decât plăcerea pură a întrecerii. Pentru cei mai mulţi, e o chestiune de viaţă şi de moarte. Ei trebuie să scape de sărăcie, de umilinţă, de cenuşa vieţii. Nu întâmplător, Ivan Patzaichin venea din Deltă, Nadia Comăneci, din Oneşti, iar Gheorghe Hagi, dintr-o bojdeucă. Mâinile şi picioarele lor au prins aripi şi p