În timp ce căpeteniile ţării se joacă de-a filme cu Steven Seagal, se pozează cu animale de companie inventînd metafore pentru partenerii de coabitare, se scoboară precum strămoşul Vlad Ţepeş printre oameni de rînd ca să cîntărească potenţialul de popularitate al viitorului partid propriu, iar minerii în grevă sînt gratulaţi cu lecţii de capitalism à la roumaine şi răbufniri de „aşa vă trebuie pentru mineriade“, energia românească a început să meargă la export, şi Ministerul Sănătăţii a (re)lansat discuţia despre noua lege a malpraxisului. Altfel spus, baba se piaptănă în vreme ce ţara geme.

Teroristul cu care se mîndreşte România – căci e singurul –, pe modelul patentat acum un secol şi jumătate de onorabilul Farfuridi („Să avem şi noi faliţii noştri“), ţine patria cu sufletul la gură de aproape o săptămînă mai ceva decît pe americani capturarea lui Bin Laden şi tocmai a fost rătăcit în scripte jumătate de zi, iscînd speranţe, egal de farfurideşti, că e cu Serviciile Secrete la debriefing. Şi probabil că interes pentru asta există – interes politic, de ambele tabere: unii ar vrea să afle cu care dintre prietenii lui din PSD a aranjat Hayssam afacerea cu răpitul şi salvatul celor trei ziarişti (cine-şi imaginează, în general, că răpirile din zone în război sînt gesturi ideologice şi nu o formă eficientă de comerţ ar trebui să se uite mai puţin la filme de serie B spre C), ceilalţi – cu cine şi cum a tratat să se „îmbolnăvească“ de cancer şi să dispară de sub ochii aceloraşi altminteri atît de vigilente „servicii“. Oricît ar fi de vară, cumva ar trebui să încetăm să ne alinăm sentimentele de mîndrie naţională prin apelul la similitudini societale inexistente, cum ar fi să avem şi noi, odată!, terorişti, PRISM şi cartele preplătite luate cu buletinul. Povestea cu Hayssam şi răpirea din Irak a început ca o idee de business (sirian