Jurnalul infidel al lui Bujor Nedelcovici, acoperind perioada 1992-1997, poartă subtitlul Ieşirea din exil. Ce înseamnă această „ieşire“? Nu repatrierea autorului, ci o modificare de registru sufletesc, o aspiraţie de-a evada din determinările (negative) ale fixării în timpul istoric şi în spaţiul geografic, de-a plonja în libertatea spiritului incontingent prin definiţie: „Pînă la 50 de ani, cînd am fost plecat din ţară m-am aflat sub o «influenţă nefastă» determinată de istoricitatea temporală şi de necesitatea spaţială. Din 1987, de cînd mă aflu în exil, mă situez sub influenţa benefică a libertăţii, a providenţei, a forţelor celeste şi ale transcendenţei“. Aşadar zodia scriitorului pare a se fi schimbat. În fond, d-sa începe a-şi percepe vîrsta. Înaintarea în vîrstă aduce semnalele sfîrşitului, chiar atunci cînd prolificitatea biologică s-ar spune că le contrazice: „Anul viitor se va naşte un copil – un băiat – care va purta numele de Grégoire. Numele meu, al tatălui şi al bunicului. (...) Uneori mă trezesc noaptea şi nu mai pot să dorm: bucurie, grijă, teamă, inutilitate, moarte... Moartea mea, moartea lui. Se va naşte pentru a muri...(...) De ce leg naşterea copilului de... moartea mea?“ Cu o juvenilă pasiune, Bujor Nedelcovici practică lecturi din autori fundamentali spre a-şi lămuri principiile vieţii, spre a se limpezi lăuntric. Lecturi nu o dată cu mize contradictorii, în care situaţie înclină spre cele dătătoare de înseninare şi chietudine, de „înţelepciune“. Dacă Meister Eckhardt îi provoacă „o stare de linişte, seninătate şi încredere în tot ce reprezintă au-delà de nous“, Nietzsche „este vital, iar cînd citeşti o frază ca aceasta: «nimic nu este adevărat. Totul este permis!», rămîi consternat şi te întrebi: «Dacă are dreptate?»“. Soluţia e una pozitivă: „Mă întorc repede la Meister Eckhardt şi încep să-i ascult înţelepciunea şi tăcerea grăitoare“.