Unul dintre instrumentele politice care a facilitat consolidarea sistemului sovietic a fost foametea de la sfârşitul anilor ’20-începutul anilor ’30; foamete pricinuită şi întreţinută de autorităţile sovietice pentru nimicirea oricărei forme de rezistenţă a ţăranului. Deşi relaţiile diplomatice româno-sovietice nu fuseseră încă stabilite (acest lucru se va întâmpla abia în 1934), dimensiunea acestei catastrofe umanitare, soldată cu dispariţia violentă şi subită a milioane de ţărani înfometaţi, inclusiv a celor români, a fost cunoscută la Bucureşti. Astfel, comunicările misiunilor şi ale oficiilor consulare româneşti din diverse capitale, prea puţin valorificate până în prezent, completează volumul imens de materiale tematice de arhivă publicate în alte state. Dintre actele care au marcat lupta pentru existenţă a satului sovietic la nivelul anului 1930, trei au fost mai importante: 1) directiva ŢK VKP(b) privind ritmul colectivizării şi acordarea ajutorului construirii colhozurilor, din 5 ianuarie, care fixează ca termen de finalizare a procesului de colectivizare primăvara anului 1931, organizaţiile de partid şi cele sovietice locale fiind orientate spre colectivizarea forţată şi exproprierea abuzivă a ţăranilor; 2) propunerea lui G.G. Iagoda de elaborare a măsurilor de aplicare a politicii de lichidare a „clasei kulacilor” prin extinderea „la limită” a reţelei lagărelor de concentrare şi crearea unor lagăre noi în URSS; 3) directiva Politburo ŢK VKP(b) privind măsurile de lichidare a gospodăriilor kulacilor în raioanele cu colectivizare în masă, din 30 ianuarie. Rapoartele diplomaţiei de la Bucureşti pe tema foametei artificiale, reportajele şi analizele tematice din publicaţiile internaţionale monitorizate, toate facilitau schiţarea unei imagini pertinente asupra realităţilor din stânga Nistrului, confirmând situaţia dramatică a ţăranilor din URSS. „Ţinuturi în