O poveste de-a dreptul banală, care se întâmplă la tot pasul în lumea în care trăim: un bărbat ajuns la vârsta mijlocie are o relaţie extraconjugală cu o tânără; în cele din urmă, îşi părăseşte soţia şi copilul pentru a se muta cu amanta.

Şi filmul nu are nici o crimă, acolo, sau măcar o dispută în legătură cu averea, urmată de un proces întortocheat, ca-n producţiile hollywoodiene. Nu e vorba nici de personaje mondene, de tipul Iri & Moni, să stârnească interesul publicului mioritic, avid de cancanuri!... Din fericire, nu e deloc vorba de aşa ceva. Cei care se întreabă de ce s-ar uita la o asemenea poveste ar trebui să ştie că nu povestea contează aici, ci tribulaţiile psihologice ale personajelor (pe care filmul lui Radu Muntean le analizează cu subtilitate). O fi povestea banală, dar în realitate nu e deloc uşor de gestionat, dacă eşti implicat în ea. De gestionat cu ceilalţi, dar mai ales cu tine însuţi.

Dincolo de toate acestea însă, dacă m-ar întreba pe mine cineva de ce trebuie văzut filmul „Marţi, după Crăciun", aş spune că, în primul rând, pentru Mirela Oprişor. Desigur, şi ceilalţi actori din film sunt buni - dar pe Mimi Brănescu sau pe Maria Popistaşu îi ştim deja. Mirela Oprişor, în schimb, e o adevărată revelaţie şi poate tocmai de aceea se detaşează de pluton.

Joacă în rolul nevestei înşelate şi, mai tot filmul, e o prezenţă destul de ştearsă. Până la final, când are o extraordinară intervenţie, de vreo douăzeci de minute, în care-i aruncă soţului infidel totul în faţă. E momentul în care răţuşca cea urâtă se transformă în lebădă. Partitura ei e foarte bine ţinută în frâu şi interpretată nuanţat. Asta, deşi e foarte dificilă: personajul trece prin nenumărate stări contradictorii - de la bunăvoinţă la uimire, disperare şi furie. Iar Mirela Oprişor e exact acolo, cu forţă şi precizie.

E adevărat, „Marţi, după Crăciun" e filmul