Prin axiofobie inteleg ostilitatea in raport cu valorile. O ostilitate metodica, viscerala si programatica. Imi scrie un cititor despre valorile din timpul dictaturii pe care unii le regreta. Care vor fi fiind acelea? Regimul a fost in prima faza, cum nota Virgil Nemoianu, eliticid. In a doua, a ramas axiofob, ostil valorilor reale. Care sa fi fost „valorile” sale? Adrian Paunescu, Eugen Barbu, Ion Lancranjan, Artur Silvestri, Mihai Ungheanu, Dinu Sararu, Paul Anghel, Paul Everac, Aurel Baranga, “Cantarea Romaniei”, “Cenaclul Flacara al tineretului revolutionar”, “Contemporanul” intrat la apa, programele de televiziune reduse la doua ore pe seara cu emisiuni de proslavire nerusinata a cuplului Ceausescu? Daca au existat valori, si neindoios au existat, ele s-au manifestat, implicit ori explicit, impotriva dictaturii, nu in favoarea ei. S-au nascut, s-au transmis si au dainuit nu datorita regimului, ci in pofida sa.
Nu vreau sa simplific, dar este imposibil sa ignori faptul ca regimul s-a bazat pe o ideologie impusa pe toate caile si prin toate mijloacele drept unica acceptabila. Tot ce contravenea acestei ideologii era considerat subversiv. Pentru a impiedica vocile autonome, functiona o intreaga infrastructura a hartuielilor si prohibitiilor, de la Sectile de cultura si presa al CC al PCR, prin Directia Presei si Tipariturilor (Cenzura), doar aparent desfiintata, Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste si Securitate. Ca in toate statele de tip comunist, educatia era subordonata obiectivelor ideologice si prioritatilor economice ale dictaturii. Cititorii care au apucat acele timpuri isi mai amintesc obiectul de studiu numit “ateism stiintific”.
Sigur, au existat poeziile lui Nichita Stanescu, Mircea Ivanescu, Daniel Turcea, Leonid Dimov, Marin Sorescu, ale Anei Blandiana si ale Ilenei Malancioiu, romanele lui Marin Preda, Norman Manea, Bujor Nedelco
