Jocul de cuvinte din titlu nu exista si in titlul romanului lui Antonio Pennacchi, dupa care a facut Daniele Luchetti filmul. Acela se numea „Il Fascistocomunista”, adica un fel de strutocamila. Doua capete iesite din acelasi trunchi – spui dupa ce ai iesit din sala, inviorat de povestea puternica a fratilor Accio si Manrico Benassi, urmarita pe parcursul a 15 ani. 15 ani de lupta ideologica si pasionala care duc la o concluzie implacabila: prea putine lucruri pot eroda dragostea de frate.
Filmul lui Daniele Luchetti este inca din start plin de vitalitate si de bun-simt gratie scenariului, decupajului si abordarii regizorale. Actorii sunt pregnanti fara a face un pas inainte in mod ostentativ, replicile sunt nimerite si aparatul de filmat alert, urmarind personajele in miscare naturala. Toate aceste elemente sunt legate de fapt de o maioneza foarte eficienta - de spiritul italian, de verva, nervul si nelinistea latinului. Se spune lucrurilor pe nume, se ridica vocea, se striga si se tranteste.
Luchetti mizeaza – si bine face, pe doi actori tineri carora le-a si facut partie cu acest film: Elio Germano si Riccardo Scamarcio. Planul doi e asigurat de un solid contingent de actori cu experienta, dintre care se detaseaza Angela Finocchiaro, in rolul mamei obosite de interminabilele certuri din familie, cocosata de sacose, dar capabila sa arda oricand o sacosa-n cap fiului fascist care o face de minune.
Faptul ca filmul ajunge rapid la spectator se datoreaza mai putin implicatiilor sale politice – dintre cei doi frati, unul e comunist, celalalt adera la fascismul tardiv post-Mussolini -, cat implicatiilor umane, pentru ca totul se rezuma de fapt la o competitie intre frati. Daca fratele mai mare ar fi fost fascist, al doilea ar fi devenit comunist din spirit de contradictie (de fapt, din prea multa dragoste fata de fratele sau.).
@
