În memoriile sale, redactate în prima parte a secolului al XIX-lea, Ştefan Piscupescu, medic în Bucureşti, între 1805-1847, crede că buna creştere şi bunul renume fac fala unei familii, aduc nemurire unui neam. Dar acestea nu se pot obţine fără cunoaşterea „soţietăţii“. Şi iată o oglindă a acestei „soţietăţi“.

„Cultura ţivilizaţiei de acum“, în care îşi duce existenţa şi în care se vor forma „fii lui“, este una dominată de făţărnicie, invidie, interes, înşelăciune şi „răsboiu“ între toţi şi între toate. În frunte se află guvernul care încearcă să profite cît mai mult de pe urma supusului, ademenit cu lucruri de nimic: „prinţip al guvernului este a avea pe toţi supuşii lui atîrnaţi cu cinstea, averea şi cu viaţa lor de dînsul“. În atingerea acestui scop, toate „înştiinţele şi institutele politiceşti, cu toate formele şi uniformele lor“, cheltuiesc pe „slujbaşii şi lefaşii lor“, dar insuficient pentru a-şi forma un „capital de familie“. Bogaţii sînt ademeniţi cu „nădejde de cinste, de ranguri, de numiri şi de cîştig“, stăpîniţi mai degrabă de „mîndrie şi lăcomie“, decît de „minte“. Aşadar, nici măcar nu-şi dau seama cînd alunecă în sărăcie şi ajung la mila guvernului, acceptînd să slujească numai „pentru hrană“. Biserica urmează de aproape guvernul. Chemată să „zdrobească răul din om“, ea ajunge „cîteodată să zdrobească împreună cu răul şi bunul dintr-însul“. Uitat de toţi, norodul pătimeşte şi se lasă aţîţat de cei care „propovăduiesc libertatea, dreptatea şi egalitatea“, dar şi de cei ce „propovăduiesc milostenia de iertarea păcatelor“. Atunci cînd se află în nevoie, nimeni nu-l ascultă sau nu-l înţelege: „cînd pătimeşte norodul de moarte şi moare de foame de nu se poate îngropa din neîngrijirea ocîrmuirilor, ce se ospătez cu vase de aur şi de argint pe mese întinse, ce neomenită simţire dovedesc? Sau cînd moare norodul de ciumă şi de o epidemică boală de