Ce zici de tîrgul ăsta? Tu mă laşi, timp de două ore, să înot în apele astea, unde fălcile ştim-noi-cui clămpăne derutate de atîtea picioare apetisante de înotători; sau mă laşi să trag la motelul acesta izolat - nu de alta, dar proprietarul pare un băiat cumsecade, care-şi iubeşte mama, şi, dintr-un motiv sau altul, nu prea are clienţi, deşi am înţeles că duşurile merg foarte bine; sau mă laşi să conversez două ore cu doctorul acesta încîntător (parcă îl cheamă Lecter) - am înţeles că are opinii foarte interesante despre Dante şi arta culinară. Iar eu îţi dau la schimb, tot pentru două ore, cîteva dintre lucrurile care mă sperie - situaţia planetei, plata chiriei pe luna viitoare, şedinţa de redacţie de vinerea asta... Batem palma? Ah, încă un lucru: nu vreau să ne întîlnim în oraş, ci la mine acasă. Cînd vine vorba de sperieturi, nicăieri nu e mai bine ca acasă. Nu mă refer la sperietura pe care am tras-o ieri, cînd am deschis televizorul, era pe VH1, Céline Dion cînta All by Myself, iar eu nu mai ştiam ce să fac - să schimb programul?, să mă bag sub pat?, să strig după mama? Mă refer la sperietura pe care am tras-o săptămîna trecută, cînd am deschis televizorul, era pe B1, se dădea (din nou) Alien, stomacul lui John Hurt tocmai se revolta împotriva unui intrus şi intrusul nu era fasolea, şi eu am zis: "Mai sperie-mă o dată, te rog! E plăcerea mea." Nu mă refer la videoclipul Cristianei Răduţă sau la prestaţiile lui Cristian Tudor Popescu în talk-show-uri (cu toate că şi acestea au o incontestabilă dimensiune horror). Mă refer la horror-ul curat şi serios, ca primele coşmaruri de care-mi amintesc: "ceva"-ul pitit sub patul meu (n-am avut niciodată curaj să mă uit - cred că era mai curînd o forţă decît o fiinţă -, dar noaptea îl auzeam respirînd); răul indefinibil pe care-l emanau cutele aşternutului - parcă erau ridurile diavolului -, senzaţia că, dacă nu le