Radu COSASU A murit Richter si - in indiferenta neclintita a suprafetelor - ca om strabatut de fraze, nu am in mine decit fraze muzicale. Nu am ce face cu cuvintele, le simt lipsa de importanta, mai ales gonflabilitatea; mi le-as dori stricte, la obiect, acel obiect pe care Levy-Strauss il numeste "misterul cunoasterii umane: inventarea melodiei". Il port cu mine prin toate locurile comune, nu ma jenez, auzindu-i fraza dintr-un impromptu de Schubert, delirul din 111, bolboroselile din 110, ruperile din Sonata lunii, drama giocosa la care ajungea in orice Mozart, perversa temperanta a "Clavecinului" sau, mi-l cint ca in copilarire cind plecam la scoala cu uvertura la "Coriolan", cu Enescu la pupitru, prin '45, la o repetitie generala in Ateneu. Nimeni nu mi-a dat ruperile si contrastele lui Richter, fara de care nu se poate intelege nimic, cu atit mai putin sublimul si locurile lui comune. "Viata fara muzica ar fi o eroare" - ne-a ramas fraza lui Nietzsche, printre cele citeva decisive, ea ma deschide spre eroarea a ce-as fi fost fara Richter. In viata fiecaruia doar citiva pot da o asemenea senzatie - nu zic concept, ce sa fac cu conceptele auzind "fantezia in re" cu el? Poate Caragiale - singurul scriitor roman de pina la Cioran care, fara sa se consume in demonstratii si vorbe antologice, a acceptat ca muzica e mai presus de toate cele omenesti, iubind-o pina la vertijul din acea palma pe care si-a aplicat-o, in plin concert la Gewandhaus, in plina "a IV-a", "ca sa se trezeasca", dupa cum i-a marturisit, stingaci, lui Zarifopol, aflat linga el; sau pina la cheful, asa, de dimineata, s-o asculte pe domnisoara Delavrancea cintindu-i din "domnul Scarlatescu", cum ii zicea el lui Scarlatti. In cele mai fericite dimineti care m-au strabatut odata cu propozitiunile lor, recunosc pe acelea in care - gata sa "atac" ziua - mi-am pus, la un pick-up tot mai hiriit, Rich