Dupa prabusirea regimului comunist s-a vorbit mult despre datoria istoricilor de a restabili adevarul istoric, de a restitui publicului istoria „adevarata“ a tarii. In spatele acestei solicitari sta persistenta senzatie ca fostul regim a falsificat istoria, a deformat-o pentru a raspunde intereselor sale politice si ideologice. Pe de alta parte insa, atunci cind istoricii au iluminat si alte fatete ale istoriei decit cele pe care se asteptau sa le afle oamenii obisnuiti (de obicei bazindu-se pe memoria istorica, anterioara regimului comunist, sau subterana acestuia), au abundat acuzele ca „unii“ istorici tradeaza interesele natiei, ca „demitizeaza“ in mod iresponsabil trecutul.

Or, este evident ca cercetarea istorica, atunci cind incearca sa aduca la lumina „adevarul, numai adevarul si tot adevarul“, documenteaza atit laturi intuite deja de publicul larg, cit si aspecte care contravin memoriei sociale existente sau o completeaza in mod radical. Acesta din urma este cazul celor doua volume groase de documente publicate de Teodor Wexler si Mihaela Popov cu privire la ancheta si procesul unui grup de cetateni romani de nationalitate evreiasca, acuzati de a fi „fruntasi ai miscarii sioniste din Romania“. Pe linga procesele-verbale ale interogatoriilor, declaratiile, rechizitoriul, sentinta si cererile de recurs, autorii acestei editii mai publica si stenograme ale unor discutii din conducerea PCR, respectiv PMR, si pasaje din campania de presa si din alte acte ale represiunii politienesti si judiciare impotriva „sionismului“.

Nu este aici locul de a intra in detalii cu privire la informatiile concrete cuprinse in cele peste 2000 de pagini tiparite in cele doua volume. Ceea ce vrem sa semnalam acum este felul cum aceasta editie de documente tulbura o idee care circula – uneori spusa soptit, alteori afirmata cu vehementa – in memoria istorica roma