În 1968, când trupele „unor armate prietene” (ale Tratatului de la Varşovia) au invadat Cehoslovacia şi exista ameninţarea că vor intra şi-n România - dacă nu cumva şi asta era o isterie naţională, indusă de „maşina de zgomote” securistă - imediat au apărut şi bancurile aferente (care ne-au însoţit istoria).
Disensiunile dintre Rusia comunistă şi China comunistă erau notorii în epocă, aşa încât părea normal ca, în faţa ameninţării „fratelui cel mare de la Răsărit”, România să ceară ajutor unui frate şi mai mare, şi mai de la Răsărit. China adică. În acele momente de maximă tensiune, ambasadorul chinez la Bucureşti (zice bancul) l-a sunat, la Beijing, pe marele Mao şi i-a expus situaţia. „Ro-mân-ia..., Rom-ân-ia, ar fi chinezificat Mao. Unde se află?!” „Undeva, prin estul Europei”, a localizat-o, cu precizie, ambasadorul. „Şi ce populaţie are?” s-a interesat Mao. „Vreo 22 de milioane...” „Şi la ce hotel locuiesc?”
În acelaşi an, Anchee Min, autoarea romanului Împărăteasa Orhidee (Polirom, 2013) „făcea parte din Micile Gărzi Roşii (o organizaţie de tineret iniţiată la începutul Revoluţiei Culturale, menită să susţină regimul maoist”), iar la 17 ani - cum aflăm dintr-o notiţă biografică - „se afla într-o tabără de muncă”, de unde este recrutată spre a juca într-un film. Scrisă şi citită aşa, nota biografică pare a comunica date normale, într-o lume normală, din biografia unui autor. Pentru exactitate istorică, trebuia spus că organizaţia de tineret era „menită să susţină atrocităţileregimului maoist.” Şi, oare, juna Anchee Min a ajuns „într-o tabără de muncă” voluntar sau forţat, pentru reeducare?! Şi nu cumva s-a întâlnit acolo cu adolescentul Dai Sijie, care şi el, peste ani, va scrie un roman, Balzac şi micuţa croitoreasă, bestseller al anilor 2000? Cum-necum, ambii - dar pe căi personale şi, aş zice, miraculoase - au migrat în America tuturor posibili